Am avut, zilele trecute, un dialog mai degrabă bizar cu un vechi prieten. Englez, poet, jurnalist și eseist – nu neapărat în ordinea asta -, prietenul meu îmi reproșează constant, în conversațiile noastre, excesul de temperament, pe care el îl socotește a fi „tipic meridional”. Reproș, admit, de cele mai multe ori întemeiat.

Ne știm de mai bine de două decenii și rareori ne-am întâlnit pe poziții asemănătoare, cel puțin când a fost vorba de politichie, deși, paradoxal, un inventar al valorilor fundamentale pe care pretindem că le susținem, fiecare dintre noi, ar indica o congruență aproape perfectă. Venim din culturi diferite, avem temperamente diferite – până acum astea au fost explicații suficiente pentru relativele dezacorduri. El e mucalit, pragmatic și plicticos de placid. Eu pătimaș, idealist (spune el) și excesiv de sarcastic (e tot constatarea lui). Lucrurile devin și mai nostime dacă vă spun că pentru el McEnroe a fost cel mai mare, în vreme ce pentru mine categoric a fost Borg. Amândoi cădem, totuși de acord, că Năstase a redefinit tenisul. Mă rog, chestii neserioase.

Cum spuneam, zilele trecute găsim amândoi vreme pentru un taifas pe îndelete. Inevitabil, ajungem la politichie. La fel de inevitabil, conversația merge către Brexit. Aici lucrurile sunt clare, amândoi suntem de acord că odată ce opțiunea populară a fost exprimată prin referendum, decizia nu poate fi decât una singură. Dacă, însă, asta e cea mai bună decizie sau nu, asta e o altă discuție și aici nu mai cădem de acord.

-Popoarele – susține Andrew – nu pot fi adunate laolaltă sub aceeași pălărie ! Noi am învățat asta, cu timpul. Au istorie proprie, aspirații distincte, nu li se poate cere să accepte că trebuie conduse de un străin, aflat undeva departe, într-o altă țară…

Îl întrerup:

-Scoția, Irlanda, Australia, Canada, Noua Zeelandă – toate sunt de aceeași părere. Cu toate astea…

-Înțeleg argumentul tău. Totuși, aici discutăm despre o limbă comună, elemente de istorie comune. Sunt situații diferite, Canada, Australia au monede proprii, sunt practic autonome… Dar da, înțeleg argumentul tău. Fie, atunci poți accepta că britanicii s-au săturat să fie conduși de niște lideri, Junker de exemplu, pe care nu i-a votat nimeni ?

-Monșer, aveți o regină. Când ați votat-o ultima oară ?

-Da, corect. Totuși eu vorbesc aici nu despre o singură persoană, ci despre toți aceia care susțin acest sistem doar pentru că asta le asigură lor nenumărate privilegii…

-Andrew, familia regală…

-Ok. Înțeleg ce spui.

Ezită puțin. Îl simt nu încurcat, ci mai degrabă stânjenit. Pentru Andrew monarhia e un element esențial al identității naționale, or, acum, e pus în situația de a constata că pledoaria pentru identitatea națională se împiedică tocmai în acest argument. Se repliază rapid și imprudent.

-Tu, ca est european, ar trebui să înțelegi dorința noastră de a ne păstra cultura, limba…

-Bre, toată Europa, toată planeta vorbește englezește !

-E ziua ta azi. M-ai prins și cu asta. De fapt știam asta, nu știu de ce am zis-o. De fapt, înțelegi foarte bine ce încerc să spun, chiar dacă nu am ales cele mai fericite argumente. Chiar vrem să fim conduși cu toții de către germani ?

-Bre ! Regina e nemțoaică !

Pauză. Culmea e că știu bine ce încearcă să spună. Și el știe că știu. E una dintre situațiile acelea bizare în care e evident că ai dreptate, dar bâjbâi fără a găsi argumentul care să demonstreze într-un mod clar, de nedemontat. Pomenește de imigrație și îi amintesc că, de fapt, într-o covârșitoare proporție imigrația de la ei vine din sub-continentul indian, Africa, lumea arabă, etc. și prea puțin din spațiul european. Iar grosul problemelor generate de imigrație au legătură, mai degrabă, cu cei din prima categorie. Iar Brexitul nu o să rezolve mare lucru, din punctul ăsta de vedere.

Conversația mai curge, ceva vreme, pe același ton, în același fel. Într-un final, bunul meu prieten exclamă: Atunci de ce naiba vrem noi să ieșim din UE, de ce naiba vor mai toți să iasă din chestia asta monstruoasă ?

Știu răspunsul. Și – recunosc- mă încearcă o anume satisfacție atunci când i-l pot livra. Să îi pot demonstra că ei caută soluții reale pentru probleme imaginare.

-Cei mai mulți, exact pentru motivele pe care le-ai enumerat. Voi însă aveți o motivație mai aparte, voi nu vreți să faceți parte dintr-un imperiu, ci încă vă doriți să fiți unul !

O scurtă tăcere. Apoi îmi răspunde:

-S-ar putea să ai dreptate. Și crezi că asta e ceva rău ?

La asta n-am mai știut ce să răspund. Măcar ei știu ce vor. Noi nu.

Asta e tot. Eu am făcut pe deșteptul, el a câștigat. E ceva cu care, ca român, m-am obișnuit.

Facebook Comments

Lasă un răspuns