Ce mai contează atunci când nimic nu mai contează?

Proiectul „Să fim dezgustători, dar corecți politic” e în plină desfășurare. Francezii și-au desemnat reprezentantul (reprezentanta?) la ediția de anul acesta a Eurovision (fost festival de muzici penibile). Bilal Hassani este cel/cea care va reprezenta Franța, anul acesta.

Multă vreme, în astfel de situații, urma întrebarea : cine este cutărescu, reprezentantul acelei țări ? Iar răspunsul presupunea o înșiruire de argumente care vorbeau despre „vocea și talentul” respectivului/respectivei. Acum întrebarea care se pune e: ce este cutărescu? Pentru că voce, talent sau orice virtuți artistice au devenit accesorii care interesează puțin spre deloc. Acum trebuie bifate rubrici din carnețelul comisarilor corectitutinii politice. Iar Hassani bifează. Multe. Musulman – bifat; musulman e excelent, evreu era ok, zoroastrian acceptabil, budist suportabil, ateu merge, creștin nu, categoric nu, sub nicio formă.

Criteriul următor, la care cel desemnat să reprezinte Franța a bifat cu bravură: homosexual. Pentru că homosexual bun, heterosexual câh. Așa cum numele o indică, Hassani nu e alb (deși a avut grijă să își îngălbenească părul). Ceea ce e minunat. Negru- excelent, oriental -foarte bine, caucasian- inacceptabil, mai ales în Europa. În fine, mai era criteriul genului. Femeie e bine, bărbat e de neacceptat, gen imprecizabil – minunat !

Ca să fie mai lesne de înțeles, în Franța macronizată, regretatul Aznavour nu avea nicio șansă să fie luat în seamă pentru o eventuală participare la Eurovision. Johnny Hallyday nici atât. Un frigider grena ar putea fi un cert favorit.

Lucrurile devin și mai ușor de înțeles dacă privim contextul. Aceștia au fost finaliștii selecției naționale din Franța. Vi se solicită să ignorați calitatea execrabilă a muzicii și să remarcați diversitatea.

E posibil ca în toată gălăgia de mai sus să fi remarcat că ultima prezență, Seemone, părea a face o notă ușor discordantă. Voce plăcută, iar ceea ce se auzea aducea destul de mult cu ceea ce unii dintre noi numim muzică. V-ați fi putut imagina că a fost favorită. Și a fost, cel puțin din perspectiva publicului, care a votat-o cu un de înțeles entuziasm.

Așa cum deja ar fi trebuit să știți, votul publicului nu contează. În general. La Eurovision cu atât mai mult. Sau cu atât mai puțin. Nu a contat, deci, nici aici. Cum nu a contat nici calitatea muzicală. Cum ce a contat ? Păi, noi ce rahat vorbim aici ? Chestiile bifate în carnețelul comisarului corectitudinii politice.

Așa că a urmat, firește, o comisie alcătuită din specialiști (în corectitudine politică, firește, că despre asta e vorba la acest eveniment) care a stabilit rezultatul final.

Da. Ați văzut bine – de fapt știați încă de la începutul acestui articol. A câștigat făptura aflată pe locul 5 în votul publicului. Sigur că n-are nicio treabă cu muzica, dar e atât de homo, atât de blond și simultan atât de blondă, reușind să fie atât de non-alb și musulman. Hassani putea să stea trei minute în tăcere și să se scarpine în nas, tot ar fi fost desemnat câștigător. Pentru că.

Festivalul Eurovision e de foarte multă vreme o mizerie. De bună vreme criteriul muzical a fost evacuat de acolo, fiind înlocuit de tot felul de socoteli care țin de politichie și jegul corectitudinii politice. Mizeria asta, care este finanțată și din banii noștri, a ajuns mult prea departe. Nu mă interesează ce culoare are pielea cântăciosului, nici la ce se închină, cu atât mai puțin ce apucături are el la coțăit. Nu mă interesează ! Eurovisionul promite un festival muzical, atunci cer să livreze ceva cât mai aproape de ceea ce ar trebui să fie muzică.

Mizeria diversității obligatorii calcă totul în picioare. Despre ce fel de justiție socială e vorba, atunci când Seemone, ca să rămânem la acest caz, e lipsită de ceea ce câștigase pe merit, în numele ipotezei corectitudinii politice ? De când a devenit de aplaudat bătaia asta de joc ? Un festival al cântecului e despre muzică, or aici singurul lucru care chiar nu contează e muzica. Acei concurenți care, onest, au trudit, și-au lustruit talentul și au participat cu muzica lor sunt batjocoriți pentru că niște demenți au stabilit că toate astea nu mai contează.

Da. Aici suntem. Trăim într-o lume în care talentul, onestitate, munca sunt lucruri demne de dispreț. Ovațiile sunt pentru marginali, pentru aceia care se străduiesc să se așeze cât mai departe de plicticoasa normalitate. Decența e scandaloasă, expresiile cele mai bizare ale devianței sunt demne de aplauze. Am mai spus asta, la început a fost vorba de toleranță, apoi despre acceptare, a urmat „diversitatea obligatorie”, iar acum s-a ajuns la călcarea în picioare a oricărei urme de decență, a tot ce are aparența firescului.

Nu e vorba despre intoleranță. Hassani a putut participa la acest concurs și e foarte bine că a participat. Repet, nu mă interesează rasa, religia sau orientarea sexuală, ci muzica. A participat, iar cei care cumpără muzică, adică publicul, adică cei care contează, au votat. A ieșit pe locul 5. Punct. Apoi totul a fost aruncat în aer, cel mai bun concurent, Seemone, singura care chiar avea treabă cu muzica, primește un șut în cur și ăla de pe locul 5 e scos câștigător. Pentru că e ciudat, pentru că a făcut eforturi considerabile nu ca să devină un bun muzician, ci ca să devină o chestie bizară.

Lucrurile astea, pentru mulți români, par îndepărtate, par departe de noi. Nu sunt. Și vom vedea asta tot mai limpede de acum încolo. De altfel nici panarama noastră de selecție pentru Eurovision nu a fost lipsită de doza ei de mizerie. La noi, măcar atât, cea desemnată câștigătoare nu e deloc străină de muzică, iar cântecul ei nu sună rău. Dar de ce naiba mai vorbim despre selecție națională, pe banii românilor, dacă fix opinia românilor nu a contat ? A contat, în schimb, opinia unora despre care n-a auzit nici dracu’, dar care, ca să vezi, bifau și ei criteriile din carnețelul comisarului. Fraierii de români doar au votat, degeaba, cum fac ei mereu, și o să scoată banii pentru banu lor când vine factura telefonică.

Extremismul, prieteni, nu e o opțiune, ci o reacție.

mm
Daniel Bejan
Scriitor, publicist, mizantrop fără patimă.

Cele mai rcente

Apoi

Țărmul

O copleșitoare tristețe

Umbre pe zăpadă

Lasă un răspuns

Articole care v-ar mai putea interesa