Posturi și imposturi, de-aici vreu a plecare. De fapt, cuvântul ăsta, impostură înseamnă înșelător, înșelăciune, abuz de încredere, el e legat de postură, de locul pe care îl are de la bunul Dumnezeu fiecare dintre noi. Ea, impostura vezi bine, a început din buza anului 1990, după ce au fost descalificați și umiliți „odiosul și sinistra”. Din patru clase, lemn-Tănase, nu erau scoși. Ba mi-amintesc cum și-a bătut joc de moartea lor, la o emisiune franțozească, un fel de actorache corp de subansamblu de bâlci, Bogdan Țâfnotescu. Cum să nu te simți teleptual dacă aveai măcar opt clase? Deși pe vremea lui Nea Nicu ne opinteam să generalizăm liceul. De atunci a pornit totul. Din ziua de 22, cine a tras de noi, am văzut un fost șăf de Radiotv care se simțea poruncitor și deja îi intrase în cap că-i capo dello stato. Apoi un conferențiar de pe la noi i-a transmis unui coleg de revuistă că el ar putea, la o adică, să catindeze ca președinte, ce mare scofală? Să-l ajutăm noi, prefesorii de română, că doar constituim o armată. Și noi luaserăm viteză, de ce să n-o recunoaștem, fiecare la locul lui de muncă. „Cine-i ăla să-mi dea mie indicății prețioase, ce, nu-i decât doar un fost coleg?”. Așa și era, de fapt, un fost coleg ales șef de gestiune administrativă, încă de-a doua zi și-a tras secretară, avtomobil cu șofeur și registru de audiențe.Mi-amintesc acum și mi-e rușine de nu mai pot că l-am băgat și l-am scos vreo juma’ de oră la lift, la etajul trei al imobilului masiv și entuziast zumzăitor unde ne desfășuram activitatea zilnică.
La asta se mai adăuga ceva: cine făcuse vreo școală înainte era câh, nu se punea. Un imbecil de premier căzut în freză la propriu se mândrea cu faptul că nu terminase nimic la comuniști. Vorba unui mare prozator român care i-a răspuns unui coleg de breaslă de se înfoia că nu fusese membru de partid: „bă, noi nu primeam chiar orice prost”. Și eram patru milioane. Că-n facultăți intrai dacă vreai, bineînțeles, și dacă aveai peste nota 8. Scuze facile pentru neputirință, ce să-i faci!? Mai apăruse mizeria aia de stratagemă de drept și de fapt cu „ce-ai efectuat în ultimii cinci ani”, că asta era perioada de carantină necesară pentru vindecul ticăloșiei. Cinci ani. Cât ai fi fost dat afară în ultimii ani ai domniei lui Nea Nicu. Înșiși deținuții de drept comun deveniseră disidenți și chiar revoluționari. Profesori de cel mai crâncen socialism științific, secretari de partid strecurați în școli muncitorești direct din producție și pe burse de sfaturi populare, asistenți spoiți șefi de catedră, bătăuși de miliție au devenit brusc oameni de afaceri sau, și mai rău, politicieni. Presa a fost acaparată de câțiva gazetari de meserie din cea obștească și a partidului de dinainte, care au racolat numai amatori și tinichigii, sergenți majori, strungărițe, macaragioaice, șefi de gară, de aprozar, taximetriști etc. Anii ‘50 reluați, actualizați și activizați. Măcar înainte exista ziaristică la Ștefan Gheorghidiu, cu durată de trei ani, făcută serios, cu profi autentici. Și chiar printre ăi citați mai sus erau oameni de foarte mare ispravă. Că erau destule lichele care își îngropau trecutul în fundul curții.
Funcția creatoare de organ, nu invers. Cum era cineva pus, nu ales – că și alegerea era pe listă, nu pe competență! – odată se învârtoșa de devenea dătător de lumină. De fapt traseul este taman invers în toate casele, și în bordeie și în palate: ai vreo vocație, ai post și un rost. Ca să judecăm drept: lipsă de identitate se cheamă asta. N-ai cu ce te lăuda, baremi merțan să conduci. Avea o vorbă Moțu: „nu-ți convine, ia-ți mașină mică”. Asta era apostrofa de tramvai dar iaște definitorie pentru noi. Nu stăteam mai deunăzi la brânză de vaci și, fiind cunoscut de-al vânzătoarelor, mai povesteam una, alta? Vine unul grăbit și obraznic de întreabă că de ce stau ciopor pe mine și cine sunt eu și nu-l bagă pe el pardon nimeni în seamă? Am zâmbit a râdere și le-am zis: „serviți-l pe dumnealui, că vrea să fie primul măcar la coadă!”. Și asta, lipsa de notorietate și de minte în cele din urmă, naște monstruozități. Adică afișe de cămin cultural și de iarmaroc. „După un lung turneu prin capitalele lumii poposește în târgul nostru celebrul atlet-artist care rupe lanțurile de la bicicletă sau de la ceas”. Dacă o așează și o atașează la coada Coanei Ooropa pe caricatura asta analfabetă și plagiatoare se face repetir la cazul lui A.D. Munteanu din 1990, de cu totul altă calitate. Adică ADM, poet, publicist, om de cultură, studia ebraică. Vă mai aduceți aminte, ăla fusese pus acolo ca să ardice mâna pentru Golf iar aiasta va fi contra Italiei, Ungheriei, Poloniei și a altor raskolnicovi. Pentru Vaxvaghen Golf. Așa suntem, mari și tari aici, că dincolo nu se uită nimeni la noi. Că nu se uită, ar mai fi cum ar mai fi, dar se dau toți în lături, își păzesc buzunările și ne arată cu deștul. Ar fi comic de n-ar fi trist. Toți aleargă după gloriolă la pahar de plastic de unică folosință, doar pentru cartea de vizită. Să scrie acolo fost catindat la orice. Artist-atlet.

Facebook Comments

Lasă un răspuns