Industria filmului a câștigat, e limpede, lupta cu cea de a șaptea artă. Perioada coabitării fertile pare să fie definitiv depășită. Hollywood-ul nu mai e, de multă vreme, dispus să riște mizând pe creativitate, originalitate sau măcar decență. Piața a devenit mai complicată, afacerile merg prost, așa că se lucrează cu rețete expirate, dar verificate. De aici și deversarea masivă de filme cretine cu super eroi, în care investiția în efecte speciale trebuie să țină loc de orice altceva, panarame horror și alte mizerii asemenea. Totul îmbibat gros, fără pretenția de subtilitate, în propaganda corectitudinii politice, livrată brutal, în răspăr cu minima inteligență.

Uneori, tot mai rar, se întâmplă câte o minune. Descoperi o mică minune și te întrebi, într-o primă fază, de unde a apărut ? Apoi, depășind uluirea inițială, te întrebi de ce nu l-au văzut cel puțin la fel de mulți oameni ca cei care au dat năvală să vadă episodul 348 din aventurile nu știu cărui erou de benzi desenate, de ce nu se vorbește mai mult despre filmul ăsta ? Clara e un astfel de exemplu.

Scris și regizat de Akash Sherman, un foarte tânăr om de film din Toronto, Clara e un film independent care chiar spune o poveste. Realizat cu un buget mai mult decât modest, filmul nu suferă absolut deloc din cauza asta. Pentru că povestea e spusă impecabil.

Nu am să povestesc despre ce e vorba, e mult mai bine să vă las întreagă bucuria descoperirii. Descompus în elementele de bază, filmul pare să repete idei deja folosite, nu lipsesc arhetipurile clasice – savantul rebel, neînțeles, femeia misterioasă, apărută de nicăieri, care mișcă osia lumii, în ciuda vulnerabilității ei, și așa mai departe. Tocmai pentru că aceste arhetipuri sunt prezente, Sherman are grijă să le șlefuiască cu atenție, ajutat și de o echipă de actori mai puțin știuți, dar înzestrați.

Efectele speciale sunt nespectaculoase, de foarte redusă anvergură, trec aproape nebăgate în seamă. Ele există doar pentru a servi povestea și atât. Premiza științifică – fiindcă vorbim, totuși, despre un film cu pretext SF – e corect construită, decent introdusă în ansamblu.

Patrick J. Adams, în rolul Dr. Isaac Bruno e impecabil, fără stridențe, reușind să creeze un personaj perfect credibil, care iese din plicticosul registru clasic al savantului frământat. Troian Bellisario, în rolul Clarei, e remarcabilă. Rolul e generos, îi permite să arate ce poate, iar Bellisario are ce arăta. Fără excese, fără melodramă inutilă, Clara, devine imediat evident, e un fel de Mic Prinț care nu doar face posibilă povestea, dar îi adaugă o profunzime aparte și o dimensiune metafizică de neignorat. Nu merg mai departe pentru că, repet, nu vreau să vă stric bucuria de a descoperi povestea.

Filmul e bine construit, bine închegat, chiar dacă, strict tehnic, ar fi mici lucruri de reproșat. Mai întâi mișcarea permanentă a camerei (mult mai evidentă în prima parte a filmului), acel constant tremur al imaginii, care pare să fi devenit o modă în cinematografia actuală, pentru că, se presupune, ar da un plus de autenticitate față de imaginea luată cu camera așezată pe trepied, ei bine, chestia asta e ușor supărătoare, la un punct. Din fericire, Sherman nu abuzează de asta așa că nu devine o mare problemă. Montajul nu e nici el optim, în câteva scene, alternanța cadrelor fiind neinspirată, repezită, ceea ce poate genera o ușoară confuzie. Pentru cei mai mulți spectatori, totuși, neajunsurile acestea e posibil să fie insesizabile.

Încerc să respect până la capăt promisiunea de a nu dezvălui nimic din poveste. Dar există o poveste. Și o poveste în poveste, pe care o veți descoperi doar în ultimele cadre ale filmului. Așa că vă recomand cu multă căldură această mică minune de film ! Iar după ce îl vedeți, vă rog, treceți pe aici și lăsați-mi impresiile dumneavoastră.

Facebook Comments

2 COMENTARII

  1. Daca poti trece peste cadrele extrem de lungi si plictisitoare filmul are are un oarecare sens si cursivitate in poveste.Insa premisele sunt cliseice – acelasi divort cauzat de o pierdere, aceeasi ruptura sufleteasca, aceeasi persoana hoinara care vien de nicaieri sa panseze ca ulterior sa sfasie.Nu mi-a placut – mi se pare plictisitor si, desi inspirat cumva din „The fountain” nu ajunge la maretia lui. Cu indulgenta un 5. Cinematografia este o arta muribunda, daca nu cumva s-a declarat deja decesul. Pare-mi-se ca decedatul este doar tinut in geam pentru a se putea incasa pensia lunara, pentru ca industria inca mai produce cash desi ideile si creatividatea sunt moarte. Oscar-urile – un trofeul al penibilului in ultimii 5-6 ani. Cei ce ratau nominalizarile acum 20 de ani erau net superiori artistic celor ce castiga osacarul in prezent. Raman la parerea mea – apogeul cinematografiei a fos intre 1990 si 2010.A fost o evolutie, urmata de un declin total.

    • Clișeele, locurile comune nu lipsesc – suntem de acord. Nu aștept „măreție” de la un film, ci coerență, structură narativă bine articulată, iar dacă se poate și puțină originalitate. Sigur, diferența de buget dintre „The Fountain” și Clara explică multe, dar nu e un argument. Ceea ce, pentru mine, a fost remarcabil la acest film e tocmai curajul de a-și asuma toate aceste neajunsuri, toate aceste locuri comune sunt împachetate într-o poveste care reușește să emoționeze, fără stridențe inutile. Și mai ales, lucru foarte rar în cinematografia de azi, filmul are de spus o poveste și atât, fără prisos de demonstrație, fără predici și fără deja insuportabilele exerciții de justiție socială.
      Premiile de anul acesta sunt o expresie cum nu se poate mai corectă a halului în care a ajuns cinematografia. Categoric vorbim despre un declin. Marile studiouri investesc considerabil în efecte speciale și nu ies din rețetele verificate, realizatorii independenți nu au mare lucru de spus, fiind total absorbiți de o lungă auto-contemplare, reptând,fără variație, același repertoriu de idei, cu aceeași filmare cu camera de pe umăr, în aceleași tonuri întunecate.
      Nu am motive de mare optimism. Tocmai de aceea, Clara, cu un buget ridicol, e un prilej de rară bucurie.

Lasă un răspuns