Nici o legătură cu mizerabila trupă de muzicuși cu aceeași titulatură! Nu, textul ăsta are legătură cu taxiul, ca mijloc de locomoție citadină și vector de rapiditate către porțile albastre sau de fum ale orașului. Că de-aia se urcă omul în taxi, că se grăbește.

            Recunosc brusc și deslușit că eram un foarte mare consumator de taxi, mai ales în perioada de holtei a existenței mele. Îl luam spre școală sau de la școală, mă întorceam cu el de pe la prieteni, alergam gâfâind după începerea vreunui spectacol. Întotdeauna țineam în învelitoarea buletinului o hârtie de una sută lei, de Mircea Săucan. Filmul, la el fac aluzie. În sfârșit. Mă învățase asta un prieten mai în vârstă de la „Bolintineanu”. Când se dădea ora închiderii zilei și nu mai persista printre filele buletinului suta respectivă apelam la un telefon public – pe vremea aia exista așa ceva! – și-l sunam pe bietul meu tată care mă aștepta pe balcon cu banii potriviți împrejurărilor. Atunci m-am lovit de o grămadă de inși deosebiți unii de alții dar și față de meseria lor. Unii erau ingineri, subingineri, chiar profesori, unii erau preocupați de muzică simfonică, femeile erau extrem de amabile și de dichisite, ba unul, sectant, s-a ținut scai de capul meu ca să mă invite să-i cunosc, să le conferențiez. Cu mulți rămâneam prieten, le știam indicativele, căci nu existau mobile, pe unul l-am și invitat la o petrecere în casa lui Madi Marin și spre dimineață, după ce-și terminase cursele, chiar a venit, și nu cu mâna goală. Cu o colegă și cu o sticlă. Sigur că am nimerit și nesuferiți cu care m-am și disputat, am coborât din mașină, i-am amenințat că-i reclam – n-am semnat în viața mea vreo reclamație, am bârfit, am boscorodit, am spus verde în față ceea ce aveam de spus, am înjurat în scris, dar n-am semnat vreo delațiune și n-am lăsat corigenți! – ,era s-o iau pe coajă de mai multe ori și altele. O tanti foarte drăguță mi-a dat numărul ăla mai fistichiu de la dispecerat, dispecerat ce am impresia că se afla undeva pe Pitar Moș etc. O meserie ca toate meseriile, și frumoasă și periculoasă. Ca altele și ca peste tot. Apropo, unul ne-a spus că lângă schimbătorul de viteză au un buton de alarmă de sună în centrală și le apare ălora indicatorul mașinii și-o localizează. De asemenea, am aflat că ei sunt scutiți de portul centurii ca să aibă mâinile libere în caz de Doamne ferește!

            La Paris am nimerit un taximetrist care a intrat în vorbă cu noi fiindcă ne auzise blodogorind românește și ne-a declarat că-i grec și că făcuse două filme la el în țară. Altul, fiindcă ne grăbeam să ajungem la un film ne-a arătat tariful minim de 20 de franci – cursa făcea vreo 8, 9. În Belgia, întorcându-ne pardon de expresie de la un cazinou l-am auzit pe ăla luând legătura prin stație cu ai lui și dându-le traseul. Omul ne auzise vorbind ceva ce semăna a corsicană, sardă sau siciliană și se temuse, mai ales că drumul spre campusul unde eram cazați trecea și printr-o pădurice. Am prins de veste și l-am liniștit chiar pe ăl din stație că suntem invitați la cutare Bienală. Am râs copios și am rămas amici și cu taximetristul respectiv.

            Aglomerarea lor în centru mai zilele trecute eu cred că-i justificată. Deși sunt extrem de înjurați, deși sunt tot timpul cu ochii după bani, deși nu se poartă întotdeauna civilizat ei sunt niște proletari amărâți și precari, să fim serioși. Slugă la dîrloagă, asta sunt, chiar dacă au mașina lor și și-o pun la dispoziția patronului. Patronul care îi ține pe colaborare, le cere plan, le dă un număr fix de bonuri de benzină, le închiriază stațiile și le repară mașinile tot pe banii lor, deși unele sunt proprietatea lui. Chiar așa, nu prea pricep de ce taxiurile, chit că se cheamă transport public, nu sunt publice, ca tramvaiele, troleibuzele, autobuzele și metroul. Pe vremea interregnului SSMD – Societatea Socialistă Multilateral Dezvoltată – se inventase o rețea de maxi-taxi, cu cinci lei, pe trasee dinainte stabilite. Bine, existau în epocă și trasee de noapte, pe litere, de plecau cu toatele de pe platoul Patriarhiei.

            Mașina este semnul civilizației actuale, al societății consumeriste. La noi, tot defazați, cu cât e mai mare, cu atât e mai bine. În loc să fie discretă, să consume puțin și să o poți cu ușurință parca. Cu ea te duci la serviciu, la piață – mă rog, la complex, la supermarchet cum îi zice acușica – ,la gară, la distracție, acasă. Mașina, pentru noi, este un moft și un chin. Ea reprezintă cartea noastră de identitate – firește, în capul unora, nu al nostru. Ea este cât mai fițoasă, cât mai mare și mai puternică, se garează oriunde există un spațiu liber și face parte din domiciliul posesorului. Și se comportă ca atare. Din complex.

Facebook Comments

Lasă un răspuns