După zile lungi de drum greu prin pustiu, cătunul răsărit de nicăieri era un binevenit și binecuvântat loc de popas și de primenire. Trei străduțe înguste, de pământ galben bătătorit, uscat, câteva căsuțe de lut, văruite toate în alb și toate bântuite de colb.

Străduțele plecau toate din același punct, hanul la care poposeau caravanele, în ceea ce era, de bunăseamă, centrul cătunului, apoi șerpuiau spiralat, fiecare în legea ei, ca trei tentacule uriașe. Pe cea mai îngustă dintre ele se înșirau, asemenea, fără nimic care să le deosebească, afară de vreo ladă uitată în fața uneia ori un ulcior vechi, odihnind pe pervazul îngust al geamlâcului mic și prăfuit.

A intrat în cea dintâi prăvălie. Negustorul, roșcovan și cu privirea vicleană, dar vorbă mieroasă, l-a poftit să încerce mirodeniile sale fără seamăn, însoțindu-și vorbele cu dese și fățarnice temenele. Șofran persian, dafin din Smirna, piper negru, nucșoară din levant, cuișoare din insule îndepărtate, ierburi de munte, lemn parfumat și încă altele cărora nu le știa numele și rostul.

În următoarea prăvălie era un argintar posomorât, care i-a răspuns la binețe doar cu o ușoară înclinare a capului. Tingiri felurite, sfeșnice, giuvaieruri și talismane ciudate stăteau rânduite pe rafturi, așteptând călători cu dare de mână.

Alături era dugheana unui cămătar cu chip surâzând și poftă de vorbă. I-a spus că numele său e Unar și s-a văitat că nu prea merg afacerile în cătunul acela prăpădit, uitat în inima pustiului.

-Dacă ai trebuință de parale, pentru negustorie sau pentru plăceri lumești, bunule străin – i-a spus- nicăieri nu vei găsi tocmeală mai bună ca la sărmanul Unar !

L-a privit cu îngăduință și a dat glas mirării:

-Dar cine pornește la drum așa lung și greu fără parale în pungă și fără cele trebuincioase, domnule Unar ?

Unar a dat din cap întărind așa vorbe chibzuite. Și-a mângâiat barba, a plescăit din buze și a clătinat capul a tânguire.

-Ei, bunule străin, drumul e lung și greu, multe se pot întâmpla. Nevoile apar acolo unde nu te aștepți. Acolo unde era pâine cândva, azi poate fi amar și umilință. Lucrurile care prețuiau nimic, azi pot deveni odoare scumpe, iar uneori și vorba bună trebuie cumpărată așa cum se cumpără un hanger. Așa că nu se știe niciodată când e nevoie de unul ca mine. Decât să îți vinzi sufletul, mai bine vii te împrumuți de la Unar, iar când zilele bune se întorc, îmi plătești ce ai primit și un spor să fie un mic câștig pentru că ți-am ieșit în cale la ceas de nevoie.

-Și cum știi, domnule Unar, dacă vei primi banii aceia înapoi ? Călătorul e al drumului, iar drumurile duc oriunde, cum știi că îți va mai ieși în cale ?

-Dar nu e nevoie, bunule străin. Acolo unde vrei să ajungi îl vei găsi pe fratele meu, Amir. Fratele meu Sarun are prăvălie în partea cealaltă a deșertului, iar la miazănoapte e un văr al meu, mai departe, la mare, e un alt văr. Le poți plăti lor și suntem pe pace.

-Am înțeles, domnule Umar. Ce te faci dacă, totuși, vreun datornic uită sau nu vrea să mai plătească ce are de plătit ? Oamenii sunt de tot felul.

-Asta, bunule străin, nu aș sfătui pe nimeni. Apoi, în meseria mea, trebuie să știi să citești în chipul și în vorba omului așa cum citești în cărțile sfinte.

Cum nu avea trebuință de bani, i-a mulțumit cămătarului și a ieșit. În prăvălia negustorului de covoare și mătăsuri n-a poposit. Cea de alături era goală.

La capătul uliței, cea din urmă prăvălie părea și cea mai prăpădită, cu pereții scorojiți, arși de soare, și năpădită de colbul galben și greu. A intrat aplecându-se ușor de spate, ca să încapă pe ușa mică și veche.

Înăuntru mirosea a odinioară și a piatră încinsă. O dușumea din lemn vechi -lucru rar și scump prin locul acela-, rafturi din lemn vechi, înnegrit de trecerea anilor, goale. În fund o tejghea, din același lemn negru, îmbătrânit, la care ședea un bătrân negustor, cu păr alb, cu barbă asemeni și cu doi ochi albaștri ca văzduhul de august, dar cu unul dintre ochi năpădit și el de albeață. Respira adânc și învârtea mătănii pe degete, murmurând un descântec doar al lui.

-Pacea fie cu tine ! i-a spus oprindu-se în fața tejghelei.

Bătrânul s-a ridicat, a luat, din spatele tejghelei, un scăunel mic, din același lemn vechi și afumat, l-a așezat în fața tejghelei și i-a spus:

-Poftește ! Pacea fie cu tine ! Neidal e numele meu.

-Mulțumesc, domnule Neidal ! i-a spus. Ce vinzi dumneata aici ? Nu e niciun semn la intrare, nimic pe rafturi… ori poate nu mijlocești nicio negustorie ?

Bătrânul Neidal a respirat din nou adânc, și-a apăsat ușor mâna pe piept, ca de o durere nevăzută, apoi a răspuns:

-Doar ce e făcut de mâna mea !

A mers în spatele tejghelei și a scos de sub ea o sticlă albă, mată, ca o pătură de nea, rotundă și cu gât lung, lung subțiindu-se în urcare. A scos și un pahar și i-a turnat.

A luat paharul și, mulțumind, l-a dus la buze. A simțit miros ușor de smochine verzi și iarbă. Apoi a băut până la fund.

-Un vin minunat, bunule Neidal ! Cum n-am mai băut până azi. Ce nume are ce mi-ai arătat ?

-Solstitio ! i-a răspuns bătrânul.

-Solstitio ? Nu am mai dat, până acum peste acesta, și mă credeam un priceput.

Neidal a clătinat amar din cap și a scos o altă sticlă de sub tejghea. O sticlă neagră, făcută parcă din întunericul cel mai greu. Era subțire, lunguiață și avea pereți fragili care vibrau aproape la fiecare respirație. I-a turnat în pahar.

A simțit miros de pară coaptă și smirnă.

-Acesta este cu adevărat un vin fără pereche, domnule Neidal ! Ce nume are ceea ce mi-ai arătat de data aceasta ?

-Murmur – i-a răspuns.

-Ciudat nume, nu îl știam.

Bătrânul a oftat și și-a apăsat din nou mâna pe inimă. Ochii i se umbriseră de o de neînțeles mâhnire. De sub tejgheaua veche a scos o nouă sticlă, de data aceasta roșie ca sângele viu, rotundă, de parcă era făcută din funii roșii înfășurându-se împreună.

-Qalb ! i-a rostit numele.

Mirosea ușor a nucă dulce și a lemn parfumat.

-O, bunule Neidal, ce răsfăț ! Aceste e un vin demn de masa unui rege !

O lacrimă s-a răzvrătit în ochiul cel bun al negustorului. Din nou și-a apăsat pieptul și a tras aer în piept cu greutate, de parcă respirația însăși îl durea. O răsuflare de vânt a șuierat pe sub ușă, aruncând înauntru praf galben și miros de vreme grea.

Bătrânul a scos, aplecându-se cu greutate, o altă sticlă, sidefie, cu firicele aurii întinzându-se ca niște vinișoare pe gâtul lung și subțire, apoi alta rubinie, asemeni unei lacrimi, una verde ca de smarald, închipuind un șarpe încolăcit pe jumătate, o alta măslinie, asemeni unei amfore, apoi cea din urmă, asemeni unei clepsidre, cu o jumătate plămădită din sticlă neagră, iar cealaltă din fire albe și aurii împletite cu rar meșteșug. Din fiecare i-a turnat, pe rând. Și după fiecare pahar l-a auzit uimindu-se de minunăția vinului și lăudând aromele alese care i se descopereai, rând pe rând.

-Bunule Neidal ! Când am poposit în cătunul acesta nu căutam decât odihnă și primenire. Am încă drum lung de străbătut, iar călătoria aceasta are pricini triste care sunt ale mele și pe care nu vreau să le împărtășesc. Spun doar că nu negoțul m-a pornit la drum. Dar vinurile tale, bunule Neidal, sunt fără pereche, cum nu am mai întâlnit și nu am crezut să existe. Au nume neobișnuite, dar și le merită, Dumnezeu mi-e martor, căci fiecare dintre ele e neobișnuit și fără măsură de minunat. Așa că nici nu am să mă tocmesc, vreau să cumpăr din fiecare câte trei sticle ! Și Solstitio, și Murmur, și Qalb, și din toate celelalte !

Bătrânul a clătinat din cap cu tristețe, a refuz.

-Nu mă tocmesc, Neidal ! Șiretlicurile acestea negustorești nu-și au rostul, spune prețul și-l voi plăti ! Vreau vinurile tale !

-Străine… – a rostit bătrânul cu greutate, abia adunându-și suflarea ostenită- n-am niciun vin de vândut. Am spus, Cel de Sus, mi-e martor, că vând doar ce e făcut de mâna mea. Vinul din care ai băut e unul singur și nici măcar nu e unul de soi. Qalb e sticla roșie din care ți-am turnat. Iar Murmur e cea neagră și tot asemenea, căci meșteșugul meu, străine, e sticlăria, nu storsul strugurilor. Iar sticla mea o dăruiesc doar cui o poate prețui. Mergi în pace !

Facebook Comments

Lasă un răspuns