Preluarea, de la 1 ianuarie 2019, președinției rotative a Consiliului UE, de către România reprezintă un moment important, pe care ar fi bine să-l înțelegem corect și să-l gestionăm cât mai bine. 

Dincolo de fudulia nejustificată și grohăielile festiviste, dincolo de ovațiile propagandistice, Președinția română a Consiliului va avea pe masă câteva dosare extrem de complicate, pe care va trebui, în limitele mandatului, să le gestioneze cumva. Asta dacă ne dorim să avem o președinție efectivă, eficientă și implicată. Sau se va opta pentru soluția cu care, deja, ne-au obișnuit politicienii noștri: stăm cuminți, nu facem valuri și facem ce ni se spune. E soluția de supraviețuire, care nu aduce nimic României, dar asigură liniște și confort lefegiilor politichiei.

Un prim dosar, extrem de complicat, în care se confruntă interese uriașe, deci cu o miză politică teribilă, e cel al BREXIT. Negocierile încurcate de până acum dintre Bruxelles și Regatul Unit au produs un format de compromis, care oferă britanicilor doar satisfacția formală de a fi scutiți de arborarea drapelului UE la ceremoniile oficiale și cam atât. Șansele ca această formă de acord să fie ratificată de către Parlamentul britanic sunt nule. Acesta este și motivul pentru care madam May a amânat votul asupra tratatului în Parlament și a pornit în turneu prin capitalele europene, în încercarea de a mai obține minore compromisuri și niscaiva sprijin politic. 

Bruxelles-ul, spre enervarea britanicilor, s-a arătat extrem de inflexibil pe durata negocierii Brexit, profitând și de slăbiciunea doamnei May, de doza mare de inepție pe care aceasta nu a încetat să o probeze. Bunăvoința pe care ar dori-o britanicii de la Bruxelles lipsește, șansele ca o nouă formulă să poată fi acceptată și trimisă spre Parlamentul britanic nu există, deci foarte probabil acordul va fi respins și ne-am putea îndrepta spre așa numitul hard Brexit. Un lucru e cert, toate acestea se vor întâmpla pe mandatul nostru, termenul prevăzut după invocarea articolului 50 expiră pe mandatul nostru, deci noi va trebui să spălăm și să îngropăm mortul.

Personal, am motive să cred că, de fapt, la acest moment ceea ce se negociază în culise e, în realitate, o soluție pentru evitarea ieșirii britanicilor din UE, ceea ce ar presupune un nou referendum, cu toate protestele și tot circul pe care îl putem aștepta. Dacă așa stau lucrurile, mandatul nostru devine și mai complicat.

O altă chestiune la care va trebui să știe să răspundă președinția Română va fi legată de inițiativa privind o forță militară comună a UE, inițiativă sprijinită de Merkel și Macron, dar care e, la acest moment, respinsă de o seamă de state europene. La asta se adaugă și reacțiile deloc favorabile ale marilor parteneri globali, SUA și China. 

Alegerile pentru Parlamentul European, deși sunt organizate de către statele membre, cad în sarcina autorităților din fiecare dintre aceste state, vor reprezenta un alt moment important al președinției române. Campania pentru aceste alegeri nu va semăna deloc cu ceea ce am văzut până acum în această privință. Famiglia populară nu mai are deloc certitudinea că mașinăria pe care a construit-o îi va mai putea aduce majoritatea zdrobitoare de până acum. Avântul mișcărilor naționaliste și euro-sceptice din multe state europene ( Italia,Austria, Olanda, Cehia, Slovacia, Suedia, Ungaria – aici trebuie spus că partidul lui Orban, dominant, e, totuși, membru al PPE ), protestele tot mai viguroase din Franța, Belgia, Olanda, Germania, imigrația masivă, toate acestea nu vor rămâne fără consecințe. Confruntarea dintre globalism cu orice preț și naționalism va produce o campanie mult mai agresivă decât cea cu care ne-am obișnuit la alegerile europene, care nu stârnesc vreun interes deosebit, de regulă. Nu e deloc de ignorat nici implicarea altor actori, cu interese în rezultatul viitoarelor alegeri, care și-ar dori o temperare a proiectului globalist, dar și o Uniune Europeană mai puțin vivace. America lui Trump, Rusia lui Putin sau chiar China lui Xi nu vor rămâne simpli spectatori în acest joc.

Dosarul migrației și propunerea de Pact privind migrația a ONU vor reprezenta un alt subiect încurcat de pe agenda președinției române a Consiliului. Despre Pact vom vorbi într-un articol viitor, la acest moment e suficient de notat că SUA au respins ferm acest acord. Marea Britanie nu pare deloc interesată, Italia, Austria, Cehia, Ungaria, Bulgaria, Estonia, Elveția s-au retras la rândul lor din acord. Alte țări europene ( ca să vorbim doar despre ele) și-au anunțat de asemenea intenția de a se retrage. (România, ca de obicei, e prezentă la Marakesh, gata să semneze orice i se pune în față – vom mai vorbi despre asta, pe viitor). Toate măsurătorile de opinie, la nivel european, indică fără echivoc faptul că un astfel de acord este extrem, extrem de impopular, mai mult, opinia publică europeană este  opusă ideii de încurajare a migrației. Oricum am privi, chestiunea este delicată, iar președinția română va avea de mediat între poziții aflate în confruntare.

Putem adăuga la toate acestea o seamă de alte chestiuni legate de buget, economie etc. Preluarea președinției, cu toate bătăile de cap despre care am vorbit, poate fi și o bună oportunitate, în termeni pragmatici, de a întări poziția României la nivel european. Dacă vom fi capabili să valorificăm această oportunitate, asta e deja altă discuție. Premierul Dăncila, care va prelua mandatul în numele României, va avea șansa de a dezvolta relații personale speciale cu o seamă de actori importanți, dialogurile pe care le va avea pot însemna uși care să rămână deschise și pe viitor. Condiția ar fi ca doamna Dăncilă însăși să mai conteze în politica românească la încheierea mandatului, iar întreaga clasă politică să înțeleagă care sunt limitele pe care lupta politică nu are voie să le depășească și mai ales că interesul național e deasupra oricărei ciolăneli politice. O primă așteptare e legată de admiterea în spațiul Schengen, care pare acum mai realizabilă ca oricând. 

Oportunitatea despre care vorbeam există, dar mă îndoiesc că vom reuși să o valorificăm. Doamna Dăncilă, personal, nu e echipată nici cu vreo deosebită charismă, nici nu e posesoarea vreunei viziuni remarcabile. Este, în schimb, disciplinată și mi-a dat impresia unei anume rigori. Rămâne de văzut dacă poate funcționa autonom, dacă poate rezista nu doar la presiunile centrelor europene și globale de putere, dar mai ales dacă va reuși, cumva, să demonstreze că îl poate scoate pe Liviu Dragnea din poză, atunci când e nevoie. Pe de altă parte, Klaus Iohannis, care visează, tot anul viitor la un nou mandat de girofarist, nu se va lăsa nici el scos din poză. Iohannis realizează că preluarea președinției Consiliului înseamnă un uriaș potențial de imagine pentru Dăncilă și va face tot ce e în stare pentru a anula asta, chiar dacă asta înseamnă o serioasă punere în pericol a intereselor României ( interesele României chiar nu sunt o preocupare pentru el). Presiunea factorilor externi, despre care vorbeam puțin mai sus, poate acționa și pârghiile utile din România, tot pentru a o pune în dificultate pe Dăncilă și pentru a slăbi autoritatea de care s-ar putea bucura. Din nou, interesul național nu interesează.

În concluzie, premisele sunt complicate. Nu știu cum vom duce la capăt acest mandat, dar în locul doamnei Dăncilă nu aș avea nimic, absolut nimic de sărbătorit. 

Facebook Comments

Lasă un răspuns