Corectarea politicianistă galopează şi în film. Sau mai ales acilea, subliminal. De Niro, cândva, taman ce adăpostise o fătucă a străzii şi o întrebase dacă vrea să-i pregătească mititelul dejunache. Aia zise da ca o libelulă şi ăsta, pac, numai ce-i plombă foamea, de Hamsun, cu ce credeţi? Cu un bol de fulgi cu lapte şi-o banană! Mai alaltăieri căzui peste o peliculă de mirosea a pădure pierdută şi ieftină, ceva thriller burduşit cu ciorchini de pumni şi de pacpacuri. Dar cu malacii de Stallone şi Arnold. Primul era închis într-un penitenciar (vorba „puşcărie” folosită intensiv de media îmi produce urticarie !) şi pe vizetă celularul ăla de temnicer, cum îi zice, îi împinge o caserolă cu îndemnul „ia şi mănâncă-ţi legumele!”. LEGUMELE. Pe la pubertate mă pocnise visul culturismului ca mijloc de înfrumuseţare, de altfel ca pe toţi hăbăucii de aceeaşi vârstă, şi-mi luam notiţe din rubricile  lui Lazăr Baroga şi Szekely Laszlo. Culturiştii au nevoie de supraalimentaţie, de o grămadă de calorii, ăştia se ”furajează” cu steroizi şi cu friptane, cu ficat, prăjit sau la grătar – cel mai bogat în vitamine -, cu iaurturi, sucuri naturaliste, caşcavaluri, piftii, ouă, cremvurşti şi alte legume. Antrenamentele încep la două, trei ore după mese, care mese sunt în număr de şase, în funcţie de tipurile somatice şi de metabolism (endomorf, mezomorf, ectomorf). Auzi dumneata, legume?! Pudding ca la bunica. Poate scorbut! Sau barbut.

Corectarea politică apare și în reluări, ca să zic așa. Acum vreo niște seri trecu Prea mic pentru un război atât de mare, după nuvela și scenariul lui D.R. Popescu. În wikipedia românească figurează ca scenarist Aurel Petri. Ăsta era un ofițer al armiei române, un fel de Codlea de-acum, dacă nu mai inteligent o țâră, un anonim de consultant care a girat filmările din partea ministerului de profil. Cum de-a apărut așa ceva, este de amușinat și de corectat. Ca și caracterizările actorilor: Albulescu era ”un actor român” iar Jean Constantin ”un mare actor român”. Ce să mai zici?

            Aici mai vine un parantes. Filmul aista, bun și acum deși ciumpăvit copios, a primit un premiu pentru tineret la Locarno, la un festival destul de important dintr-o duzină de astfel de manifestări. Premiul pentru tineret, nu Leopardul de aur, acordat în acel an, 1970, ex-aequo la patru filme. Câțiva dintre participanții la traficul de imagini de acilea au binevoit a o roi peste graniță, crezând că vor rupe gura ascuțită a târgului de afară. Niciunul dintre ei nu a făcut nimic, ăi plecați s-au întors după 90, au încercat să reîncălzească ciorba sleită și a ieșit tot nimic. N-a reușit însuși Petru Dumitriu, poate cel mai serios și mai inteligent prozator român de după 1950, firește, după unii. Regizorul ce-a mai rămas la aiastă performanță, adică a celui mai bun film al lui, precum și povestea adevărată a lui Marin Lungu, tânărul copil de trupă care număra puștile, mitralierele și tancurile până  ce a fost prins de nemți – evident că de ei, că doar nu alții au făcut cele mai  mari prostii ale veacului XX – în Cehoslovacia  de atunci. Și care acum, în momentanul vorbirii, a fost dat afară din casă, ca premiu pentru vitejia lui. Că doar așa știm să le-o cinstim. Nenea cu pricina fiind un amărât de erou, nu un ditamai rezistentul!

 

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here