Filmul, da ? Despre film e vorba. Asta ca să evităm orice confuzii.

Mi-am dorit să-mi placă. Existau toate premisele pentru asta. În primul rând era un film pe care îl așteptam de niște zeci de an. Apoi era un film despre Queen, în care rolul principal era jucat de un tânăr care îmi place, Rami Malik, filmul îi avea drept co-producători pe Roger Taylor și Brian May. Nu în ultimul rând, era muzica celor de la Queen. Ingredientele erau toate acolo, dar ceva n-a mers, iar acel ceva e rețeta.

Depășesc numeroasele inadvertențe pe care le pot înțelege până la un punct. Până la un punct pentru că atunci când promiți un film biografic trebuie să dozezi cu mare parcimonie edulcoranții, iar faptele nu povestite nu se pot depărta foarte mult de cele întâmplate. Aici e un prim păcat al filmului. Întâlnirea lui Freddie cu May și Taylor nu are nicio legătură cu ceea ce se spune în film – dar, desigur, rețeta clasică a siropului cerea ajustarea asta. Freddie nu avea cum să-i anunțe pe colegii de trupă despre boala sa înaintea concertului Live Aid, din 1985, pentru bunul motiv că este diagnosticat abia în 1987 – din nou rețeta. Filmul ne propune ideea că la extraordinarul concert din 1985, Live Aid, membrii trupei s-au reunit și au cântat după doar câteva săptămâni de repetiții. De fapt Queen se afla deja de un an, din august 1984, în plin turneu – iar păcătoasa rețetă. Pentru fanii înrăiți detaliile astea contează, dar cum spuneam, le putem depăși.

Un păcat fundamental al producției e acela că nu au reușit să decidă despre ce e vorba. Despre prezența fabuloasă la Live Aid, pe care am pomenit-o deja ? Despre Queen ? Despre Freddie ? Despre muzica celor de la Queen ? Oricare dintre teme, precum și sub-temele secundare ( homosexualitatea lui Freddie, raporturile lui cu familia, perioada Munchen etc.) erau suficient de generoase pentru a merita un film. Producătorii au decis să le înghesuie pe toate în două ore, urmând rețeta clasică. Și a ieșit un film făcut după rețetă, în care te bucuri de muzica celor patru și încerci să ignori aglomerația de diapozitive strânse de-a valma, stângăcia machiajului (peruca celui care îl joacă pe Taylor e o oroare, iar Mazzello, care îl joacă pe Deacon e grotesc în multe cadre) și lipsa de coerență narativă.

Construcția narativă e o altă slăbiciune. Totul e pe repede înainte, scenele nu sunt dezvoltate suficient, personajele, atât de dragi și de familiare, sunt plate, monodimensionale. Tu, spectator, fan înrăit, ești pus prea frecvent în postura de a constata, cu indulgență, că aici au vrut să vorbească despre chestia aia sau aici despre aialaltă și completezi, în zarea minții, tot ce știi că trebuia să existe acolo. Sugestiv, din punctul ăsta de vedere e felul în care e povestită născocirea unei piese de referință, „We will rock you” – aici e o altă bizară inadvertență: piesa a apărut pe albumul „News of the world”, din 1977, nu a fost lansată, spre uluirea publicului, la concertul de la Madison Garden din 1980.

Rami Malek e un actor grozav. Îmi place. Iar în filmul ăsta s-a străduit din răsputeri să fie Freddie. De aici și problema. S-a străduit să fie, dar nicio secundă, de-a lungul filmului, nu l-am văzut pe Freddie, ci pe Malek căznindu-se să fie Freddie. Erau acolo toate ticurile, tot inventarul de gesturi, dar nu Mercury. E un lucru pe care nu i-l imput lui Malek. Poate e o problemă de casting, poate e una de regie, dar nu m-a convins. Deloc. Efortul lui Malek e respectabil, dar pentru mine (poate e o lipsă a mea) a fost neconvingător.

Prezența la concertul mamut organizat de Bob Geldof, în 1985, Live Aid, a fost, pentru foarte mulți, tot ce putea da mai bun Queen ca prezență live și unul dintre cele mai bune recitaluri văzute vreodată – e o opinie unanimă. Bună parte din efortul realizatorilor pare să se fi concentrat pe reproducerea fidelă a acestui moment. Și le-a ieșit. Modul în care Freddie confiscă întreg concertul, felul în care stăpânește publicul e memorabil, pentru cei care au văzut acel concert, și e bine surprins în film. Tocmai pentru a face asta, au sacrificat restul filmului. Scenele dedicate concertului durează mult, într-o vizibilă disproporție cu restul scenelor filmului (am admis că justificat), iar asta a impus amputarea altor scene, renunțarea (se simte) la altele și sacrificarea coerenței, construcției de ansamblu. Dar scenele care alcătuiesc prezența la Live Aid salvează filmul.

Una peste alta e vorba despre un film pasabil, care urmează rețeta hollywoodiană a biografiilor romanțate, care nu încearcă să inventeze nimic, nu riscă nimic. Tocmai de aia e, pentru mine, nereușit. Pentru că se numește „Bohemian Rhapsody”, adică acel moment în care un nebun a resetat tot ce știm despre rock și a inventat o piesă de geniu, încălcând orice reguli, asumându-și toate riscurile. Și pentru că e vorba despre o trupă rock de legendă și un personaj care a sfidat toate convențiile. În vreme ce filmul s-a străduit să respecte, mai presus de orice, o rețetă hollywoodiană obosită.

E bine că filmul a fost făcut și cred că, într-o zi, am să-l revăd. E păcat că a fost făcut astfel. Chiar dacă Brian May și Roger Taylor se declară încântați de rezultat. Pe ei îi încântă și Adam Lambert.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here