Ideea unei armate unice, europene, nu e nouă. Fie că a fost prezentată ca o condiție esențială a integrării europene, fie, dimpotrivă, ca o consecință a procesului de integrare, ideea a tot fost vânturată.

Admițând ideea că Europa tinde să devină un super-stat federal, o armată unică, alături de o monedă unică, un guvern central, un sistem constituțional comun, ar fi un pas logic. Doar că Uniunea Europeană e încă foarte, foarte departe de acel moment. De fapt, un observator lucid ar putea nota că, mai degrabă, la acest moment ne îndepărtăm de acel obiectiv. Ieșirea britanicilor e un prim argument. Euro este o monedă de referință, dar e încă departe de momentul în care va deveni moneda comună, tratatul constituțional e nicăieri, spațiul Schengen nu cuprinde toate statele membre. În același timp, în timp ce Bruxelles-ul, Berlinul și, într-o anume măsură, Parisul pretind că au în posesie o anume viziune asupra evoluției Uniunii, la Budapesta, Varșovia, Roma, Viena sau Madrid lucrurile se văd foarte diferit.

Existența NATO ar trebui să facă inutilă o discuție, la acest moment, despre o forță militară europeană sub comandă unică. Lucrurile nu stau așa pentru că, de multă vreme, NATO pare să fi devenit doar un instrument de marketing pentru vânzările americane de armament. Europenii au dreptate atunci când se plâng că NATO e controlat de către americani și servește intereselor de politică externă ale acestora. Mai mult, americanii au aranjamente de securitate separate de cadrul alianței, chiar cu state membre ale UE și NATO – România și Polonia sunt două exemple. Pe scurt, deși Trump insistă asupra creșterii contribuției europene la bugetul NATO, marile puteri europene sunt, cumva justificat, nemulțumite de faptul că, dincolo de justificarea formală a capacității sale defensive, alianța servește aproape exclusiv intereselor de politică externă ale SUA.

Observația că singurul motiv pentru care Trump pare să fie, pentru moment, interesat de menținerea NATO e tocmai acela de a bloca orice proiect al unei viitoare forțe militare europene e în bună măsură justificată. Uriașele capacități militare americane (și accesoriul numit NATO) există pentru a fi folosite, pentru promovarea intereselor americane unde și când este cazul – Libia, Irak, Siria etc. Europenii știu asta, frustrarea lor e motivată. Doar că lucrurile se văd diferit la Varșovia, de exemplu, și Berlin sau Paris. În vreme ce pentru cele mai multe state europene o forță militară, fie că e NATO, fie că e una europeană, înseamnă un aranjament de securitate, Berlinul sau Parisul doresc propria mașinărie militară cu care să încerce promovarea propriilor interese. Interese care, previzibil, pot intra în conflict cu cele americane, rusești sau chineze. Iar de aici lucrurile devine foarte complicate.

Discuția reală nu este neapărat despre un proiect de securitate, cât este despre accesul la piețe și resurse. Germanii sau francezii știu cât de vulnerabile sunt economiile lor (pe cale de consecință economia europeană), în fața asaltului chinezesc sau american. Proiectarea unei forțe militare semnificative ar putea permite o creștere a influenței europene în zone critice, deci un acces sporit la resurse.

Profitând de iminenta ieșire din peisaj a doamnei Merkel, președintele francez se zbate să fie recunoscut drept noul lider, informal, al UE și, din această poziție, încearcă să promoveze proiectul unei armate unice europene. Insistența cu care Macron încearcă să facă valuri e ridicolă. Pentru că el e ridicol, atunci când încearcă să își revendice calitatea de lider al UE, în condițiile în care popularitatea lui, acasă, în Franța, e la cote submediocre, nivelul lui de inteligență e direct proporțional cu popularitatea sa și toată fanfaronada lui amintește mai degrabă de alți caraghioși, precum Berlusconi sau Sarkozy, decât de vizionari precum Kohl sau Mitterrand. Cu cât se străduiește mai tare să fie luat în serios, cu atât este mai ridicol și cu cât este mai ridicol, cu atât e mai puțin luat în serios.

Ceea ce nu pricepe Macron e că întregul edificiu european este extrem de fragil, iar încercarea de a impune, la acest moment, o astfel de inițiativă ar fi nu doar un eșec, dar ar putea enerva multe state membre UE în care euro-scepticismul este deja la cote alarmante. E de ne-evitat constatare că, la acest moment, au intrat în coliziune două viziuni fundamental diferite despre viitorul UE. Chiar dacă, pur formal, toată lumea vorbește despre unitate, armonie și un proiect comun de dezvoltare, în realitate lucrurile nu stau deloc așa. Statele occidentale (cu precădere Germania, Franța, Olanda, Suedia, Belgia și Danemarca,  poate, într-o anume măsură, și Austria ) vorbesc despre o Europă cu două viteze, în care deciziile le aparțin celor puternici, cu economii solide, în vreme ce restul statelor au doar rolul de servanți. De partea cealaltă sunt cei care cer decizii comune, sincronizarea intereselor, solidaritate europeană și un proiect constituțional democratic.

Renunțarea la suveranitate, presupusă de ampla construcție europeană, reprezintă un preț pe care, de exemplu, Ungaria, Cehia, Polonia sau Italia sunt dispuse să îl accepte în schimbul prosperității și participării la decizia comună. În același timp, însă, Germania sau  Franța nu par absolut deloc dispuse să renunțe la propria suveranitate, ci par mai degrabă interesate de folosirea instituțiilor comunitare pentru transformarea statelor din Europa Centrală și de Est în state vasale, fără atributele suveranității, lipsite de capacitatea de a lua propriile decizii, de a-și apăra propriile interese și propria identitate. În cuvinte puține, proiectul european formulat la Berlin spune așa: noi avem banii, noi decidem, voi faceți ce vă spunem. Revolta Budapestei, Romei sau Varșoviei, în aceste condiții, este nu doar justificată, ci absolut necesară – e trist că România nu are o voce și demonstrează același umilitor servilism.

Or, în aceste condiții, insistența cu care ridicolul Macron se tot bagă în seamă, vorbind despre o armată comună nu face decât să irite și mai mult. Proiectul militar poate deveni un subiect doar după ce proiectul politic devine viabil. Azi nu este. Iar Macron enervează pe toată lumea. Câtă vreme est europenii și alături de ei țări ca Italia, Spania sau Portugalia, nu se simt corect reprezentați de către instituțiile europene, ideea unei forțe militare comune li se va părea revoltătoare – un nou instrument, de forță, cu care bogații Europei să-i poată îngenunchea pe ceilalți.

Proiectul de unificare europeană rămâne extrem de generos în enunț, dar o catastrofă în practică. Lipsește viziunea, lipsesc soluțiile, totul e alandala, haotic, cei mari folosesc structurile europene pentru a-și promova interesele, ceilalți sunt siliți să lupte pentru a nu fi complet lăsați pe dinafară. Danemarca și Suedia refuză trecerea la Schengen și moneda euro, dar le ține celor din est predici despre integrarea europeană, Franța nu e în stare să își asigure securitatea internă, dar ne propune tuturor propria ei viziune de securitate, Germania răcnește despre pericolul rusesc, dar face aranjamente separate, convenabile, cu Kremlinul. Totul e dezordine. Așa că atunci când vrem să vorbim despre o armată europeană, să începem cu prima chestie: care Europă ?

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here