Pe 24 decembrie 1968, echipajul misiunii Apollo a ajuns în apropierea lunii, reușind să zboare, pentru prima dată în istoria speciei noastre, pe orbita selenară. Membrii echipajului, adică Jim Lovell, Bill Anders și Frank Borman au simțit că acel moment istoric poate fi marcat într-un fel anume. Pe rând, au citit câte un pasaj din primul capitol al Bibliei, Geneza. Asta au simțit cei trei atunci, acolo.

Nu știu dacă erau cele mai potrivite cuvinte pentru acel moment, nu știu dacă era cel mai potrivit loc pentru acele cuvinte. Cei trei așa au simțit. Iar istoria a păstrat nu doar curajul lor, ci și acea expresie a credinței lor. Nimeni altcineva, în afara lor, nu cunoștea acea trăire și nu ar fi putut spune care sunt cuvintele cele mai potrivite pentru a exprima sentimentul copleșitor pe care, nu mă îndoiesc, l-au simțit în acele momente. Exista ceva poetic în ideea aceasta că, pornind către stele, umanitatea ia cu sine ceea ce a însoțit-o în tot drumul său de până atunci: credința în divinitate. Nu era, în asta, nici o nouă aruncare pe rug a lui Bruno, nici o revărsare de bigotism.

La doar câteva zile de la acest eveniment, o duduie, Madalyn Murray O’Hair, s-a socotit atât de ofensată de rostirea cuvintelor Bibliei, încât a dat în judecată Guvernul Statelor Unite pentru încălcarea primului amendament la Constituția SUA, socotindu-și ateismul ofilit de citirea acelor pasaje de către cei trei astronauți. Duduia se afla acasă, în fotoliu, cu caltaboșul în mână, dar avea așteptarea ca Lovell, Anders și Borman să zică, de acolo, dintre stele, ceva pe placul ei, convenabil ei, să își cârpească propria conștiință, să își altoiască trăirea pentru a se asorta cu tapetul încăperii în care se holba ea la televizor.

La prima vedere e doar un episod care demonstrează că fanatismul ateu poate fi la fel de necugetat precum fanatismul religios. Nimic mai mult. Doar în aparență. Pentru că e mult mai mult. Iar episodul de atunci e doar unul dintre multele, atât de multele în care unii cred că pot impune celorlalți modul lor de viață, înțelegerea lor asupra lumii. Există exemple cu mult mai revoltătoare de intoleranță, fără îndoială, și avem parte de ele fără încetare, în cotidianul căruia îi suntem robi, dar acesta mi s-a părut cumva emblematic.

Întorcându-ne în 2018, ajungem în Marea Britanie. Un domn/o doamnă dă în judecată statul britanic solicitând ca din certificatul de naștere al copilului său să dispară un cuvânt: mamă ! Despre ce este vorba: persoana în cauză s-a născut femeie, a rămas gravidă, iar pe durata sarcinii a solicitat schimbarea legală a sexului, pe motiv că se simte bărbat. A născut, iar ulterior a urmat o serie de proceduri medicale care să îi permită o apropiere biologică de sexul pe care și l-a dorit. O singură chestie o/îl mai incomoda, certificatul ne naștere al copilului abia venit pe lume, în care, așa cum se cade, erau indicați părinții. Ei bine, pentru c[ ea/el azi se consider[ altceva decât era când s-a și când a născut, cere ca în certificatul de naștere să nu existe trimitere la mamă, iar el/ea să figureze fie ca „tată”, fie ca „părinte”.

Țicneala asta a unui particular ar fi doar încă una din bizareriile fioroasei lumi noi dacă o seamă de organizații și agitați nu s-ar fi grăbit să preia această cauză și să facă din ea pretext pentru o nouă luptă împotriva lumii celei vechi. Așa că aceștia cer, nici mai mult, nici mai puțin decât evacuarea cuvântului „mamă”, eliminarea ideii de maternitate din conversația publică, ba, dacă s-ar putea, și din mintea și purtarea noastră.

Putem vorbi oricât despre toleranță, despre îndatorirea noastră de a ne purta cumsecade cu cei care, voit sau nu, sunt altfel decât noi. Sunt lucruri care, poate, ne ridică sprânceana, dar nimic nu ar trebui să ne îngăduie să ne socotim semenii mai prejos sau mai nedemni decât noi doar pentru că au ales să își rânduiască viața într-un mod care nu seamănă cu al nostru. În aceste privințe nu e nimic de discutat. Fiecare dintre noi este stăpânul propriei fragile și scurte existențe și are dreptul de a și-o croi, risipi sau desfigura după cum socotește potrivit. Ajungem însă la un „dar” de netrecut. Pentru că încă și mai inacceptabil este când ei, cei puțini și altfel, ne cer nouă nu să ne mutilăm firea, gândul și traiul pentru a fi aidoma lor. Madalyn O’Hair de azi e mult mai agresivă și se simte mult mai îndreptățită să ne certe.

Nu știu cât de fericit va fi copilul abia născut, nu știu cât de împăcat va fi cu ceea ce vrea părintele său să aleagă pentru el. Nu îl întreabă nimeni. Dar știu că e dincolo de revoltător atunci când nebunia lui azi vrea să dărâme temple în care noi, cei mai mulți, ne închinăm. Iar mama e un astfel de templu. Demența corectitudinii politice, nebunia subsumării decenței unei iraționale politici a identității de gen au ajuns mult, mult prea departe. Tot ce suntem și tot ce putem deveni începe cu mama. Nu există nimic mai sfânt și nimic mai înalt. Nu cred că instanțele britanice vor îngădui asemenea sminteală și nu cred că suntem încă în acel loc al istoriei în care o astfel de nebunie va fi îngăduită, dar simplul fapt că s-a putut păși cu o astfel de fără de rușine în această direcție e deja înspăimântător.

Știu că lumea de mâine nu are cum semăna cu cea de ieri. Știu că o uriașă mașinărie de remodelare a minților lucrează fără tihnă pentru ca acele mâine să fie altfel. Și va fi altfel. E o lume de mâine pe care, probabil, nu o voi apuca și în care cei ca mine, la fel de probabil, nu își vor mai avea locul. Iar prefacerea lumii a început. Poate acea lume va fi atât de diferită în care mama nu va mai fi îngăduită, poate în acea lume nimic nu va mai semăna cu ceea ce înseamnă firescul de azi. Dacă prețul venirii acelei lumi este sluțirea sufletelor noastre, atunci acel preț este de neplătit. Vor veni, poate, generații care vor plăti acel preț fără nicio strâmtorare, iar între noua umanitate și cea de acum, istoria va clădi un zid. Și niciun zid nu e trainic fără o mamă zidită în el.

 

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here