Tot e bun la ceva şi feizbucul aista: scoate zgura din noi. Fără el eram ca un cazan sub presiune, ne puneam botniţă, râdeam, vorbeam pe la spate etc. Ieşirile publice erau atent măsurate şi curăţate de orice fel de exprimări necuviinciose sau trimiteri răutăcioase. Acuşica e şi mai dihai.

Aşa după cum căderea imperiilor – că văz că-n toate răzbelele astea mondiale cad imperiile, câte unul, câte trei şi apar state proaspete! – de din 1989 a scos la iveală fix aceleaşi practici pe care le cunoşteam de dinainte, aşa şi feisbuchiseala, oglinda vie a omului modern şi chiar postmodern. Nu cădea în cârca bolşevicilor stricarea familiei? Etete că acum nu mai e la modă aia tradiţională. Nu se spunea din clasa primară că nu e bine să faci ură de clasă şi de rasă? Etete că acu se spune neconvenţional, ca energia eoliană. Sau „diferit”, deşi chiar şi asta pare o discriminare, după mine: diferit faţă de cine? Era cenzura apanajul comunismul? Iote că acum se propagă şi mai abitir. Se vorbea despre participarea întregului popul la trebile obştei, ca producător şi beneficiar? S-a întors privirea spre proprietatea privată şi spre acţionarat. Se spunea anţărţ că nu e bine să jigneşti în timpul serviciului? Acum te dă şi-n judecată câte un amploaiat dacă-i atragi atenţia că te-a furat cu o juma’ de oră sau cu o măslină. Înainte era garantat dreptul la muncă? Acum e garantat dreptul la ajutor social. Pe bună dreptate, că nu mai există repartiţie sau oficiu al forţelor de muncă. Giob, pardon de expresie. Giob la giob nu-şi scoate ochii! Pe vremuri exista condica de sugestii şi reclamaţii, care era cum era? Acum e şi mai şi, sunt camere de luat vederea, de te urmăresc de cum ai intrat şi până când ai luat bacşiş.
Partea literar-artistică a feisbuchinismului acestuia e şi mai distractivă. E plin, ca peste tot, şi de veleitari. Acum, sincer, oare cine n-a fost veleitar măcar o dată-n viaţă? Şi nici nu-i rău să existe un astfel de pat germinativ. „Cântarea României” avea ca scop bifarea de acţiuni, dar în subsidiar şi scoaterea de sub brazdă direct la liman a unor talente nebănuite care, sub masca anonimatului, produceau diverse. Din nefericire, toate instituţiile de cultură populară şi de amatori au dispărut şi nu au mai fost înlocuite cu nimic. Coruri săteşti, cercuri de mâini îndemânatice, cenacluri, colective teatrale, brigăzi de agitaţie, cinecluburi etc. E o goană acum după profesionalism de bâlci, ceva de speriat. Ca şi în învăţământ, în loc să ţii prelecţiuni poporane şi să înfiinţezi şcoli populare, tragi la colegii, universităţi şi academii. Orice grup şcolar industrial sau orice institut pedagogic de trei ani devine universitate particoleră. O toantă de pe la Premărie, pe vremea lui Oprescu, m-a contrazis că şcoala populară de artă se cheamă şcoala de artă, că-i înfiinţată în vremea Regatului României. Păi, şi reginele Elisabeta şi Maria se îmbrăcau în costume populare, nu de artă! Şi nici de la Arta Modei sau de Fondul Plastic. Mai bine s-ar fi înfiinţat o şcoală de arte şi meserii, că e nevoie. Lume proastă, bre, de la coada vacii, care vrea să hie nobilă măcar prin etichetă. Ca ăia care şed la bloc în două camere şi îşi iau gipan sau merţan, în loc să-şi cumpere Matiz, motoretă sau trotinetă, fiindcă din cartierele-dormitor şi până-n centru mănânci o pâine întreagă. O franzelă, mai bună şi mai adevărată decât coca asta congelată din hipermarket – fostul magazin universal de pe timpuri -, despre care aud că are termen de valabilitate un an, ca uleiul de motor! Acum, ce-i drept, şi maşinile noastre sunt precum litoralul naţional, mai scumpe şi mai proaste decât alea din import.
Înainte exista gazeta de perete – se spune că mulţi activenko ai anilor ’50 aveau aşa ceva chiar şi la domiciliu. Acum se numeşte „uăl”, adică zid pe care se postează mesagii. La fiecare mesagiu se dă o notă, de râs, de plâns sau de plăcere. Asta ca audienţă. Dar se mai şi intervine, se mai şi vorbeşte neîntrebat, se mai şi exhibează opiniuni. Şi de aici fandaxia-i gata, că nu pot semăna între ei nici doi feţi frumoşi pătaţi şi fătaţi, pardon, din acelaşi zigot. Unul zice hăis, altul cea, şi să te ţii prilej de spută şi de dispută. Inutilă, fireşte. Apoi apare blockul, adecă întoarcerea spatelui şi sictirirea elegantă a interlocutorului. E de observat cevaşilea aici: fiştecine se pricepe la orişice, fără discriminare. Am asistat la un dialog despre istorie, dintre un decan al facultăţii de profil – decan, repet, care poate să-ţi placă sau nu, dar pe care nu-l poţi bănui că nu ştie măcar buchea materiei lui – şi un inginerache ce ţinea morţiş să aibă dreptate şi după ce a fost trimis la cartea de învăţătură a replicat fulminant: „uite cine mă învaţă pe mine, care am în subordine o mie de oameni”. Şi mie, v-o spun cu sinceritate, mi-a atras atenţia asupra unor chestiuni banale cineva ce m-a acuzat că mare lucru dacă am făcut patru ani de şcoală superioară, faţă de el, absolvent de politehnică de cinci ani!
Oameni buni, feisbuchiseala asta este un minunat model şi modul de singurătate, nu are nimic de-a face cu doamna Comunicare. Nu schimbă păreri, nu ne apropie pe unii de alţii – cu mari excepţii notabile şi cu prietenii sinceri cu care rămâi – nu este un onstroment de cunoaştere, ci o defulare de cele mai multe ori. Un album cu pisici, cu amintiri, cu mâncărimi de bucătărie, cu preluări, cu glumiţe. Dacă nu ai minte, inimă, literatură, umor şi nu-l consideri un maculator de existenţă, „ejti perdut”.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here