Privatizarea libertății

De fapt, nu contează ce ai de spus. Nu interesează pe nimeni. Nu contează nici cum o spui, e inutil să investești inutil în sofisticate arcade stilistice. Pentru că nu contează. Nu contează ce spui, cum spui, ci de care parte ești.

Alex Jones, fondatorul Infowars, a fost evacuat, acum câteva zile de pe Facebook, Apple iTunes, Spotify, Linkedin, Youtube. La doar câteva ore distanță toate aceste platforme au decis să-i interzică accesul lui Jones. Motivul oficial invocat de către reprezentanții tuturor acestor platforme, în aceiași termeni, în aceeași formulare a fost că Jones ar promova ceea ce ăia numesc hate speech. Adică un discurs care incită la ură. Lucru care este, fără îndoială, dezgustător, reprobabil, dar nu ilegal. Mai mult, este cel puțin discutabil dacă vorbim despre un autentic discurs incitator la ură atunci când cineva își exprimă o poziție într-o chestiune, cum e cea a imigrației ilegale, care ocupă de vreme bună agenda publică.

Alex Jones e un lunatic. Am încercat de câteva ori să ascult ce are de spus, dar mi-a fost aproape imposibil. E într-o permanentă stare de revoltă (fără ca întotdeauna să fie limpede împotriva a ce se revoltă), colportează teorii ale conspirației dintre cele mai căpiate (nu întotdeauna greșește, nu toate argumentele sunt de neluat în seamă, dar modul în care ambalează lucruri demonstrate laolaltă cu delirante supoziții transformă totul într-un ghiveci nedigerabil), e mereu răstit și rareori coerent. Nimic din toate astea nu a deranjat până acum. Ceea ce deranjează e partea de care se află, adică hăt la dreapta. Adică în tabăra talibanilor lui Trump.

Cu toată țicneala lui, Jones avea milioane de cititori/urmăritori. Unii îl priveau ca pe un furnizor de involuntar divertisment, alții încercau să ia din ceea ce spune el ceea ce pute fi informație utilă și, în fine, o bună parte chiar lua în serios tot ce răcnea omul ăsta. În condițiile în care media tradiționale au devenit insuportabile, partizane și insuportabile goarne ale unei deșănțate propagande este de înțeles de ce mulți oameni optează pentru surse alternative de informare. Care pot fi la fel de toxice ca vechea presă. Existau însă, pe Infowars, canalul său, și alte voci, interesante, de luat în seamă.

Interzicerea accesului la aceste platforme a venit pentru că Jones ar fi afirmat că invazia refugiaților musulmani pune în pericol securitatea europeană, iar invazia imigranților ilegali e o problemă pentru securitatea SUA. Aceste afirmații au fost definite ca incitatoare la ură. Lucrurile sunt și mai interesante în condițiile în care, simultan, peste ocean e în desfășurare un alt scandal, cel puțin la fel de interesant, care merită menționat.

Recent, New York Times a luat decizia de a o angaja pe Sarah Jeong, o jurnalistă de origine asiatică, remarcabilă doar prin osârdia cu care își exprimă ura împotriva albilor. Tweeturile în care își exprimă resentimentele împotriva albilor (da, aici suntem) au făcut deja enormă vâlvă. Repetatele notificări prin care celor de la Twitter li se atrăgea atenția asupra acestor postări au primit invariabil același răspuns: libertatea de exprimare e sfântă! Lucrurile devin interesante abia când Candice Owens, o activistă pro-Trump, de culoare, preia postările duduiei Jeong și le repostează, înlocuind „albi” cu „negri” în aceste postări. Aproape instantaneu Twitter șterge acele postări și blochează contul domnișoarei Owens precum și ale multora dintre cei care dăduseră re-tweet acelor postări. Repet, postările conțineau exact același mesaj ca în postările semnate de Sarah Jeong, doar cu înlocuirea de care am pomenit, adică „negri” în loc de „albi”.

Pentru ca lucrurile să fie și mai clare, trebuie amintit că toată povestea asta are loc cu doar câteva luni înainte de alegerile pentru Congresul SUA. Adică unele voci sunt suprimate, altele promovate. Depinde de care parte se află. Asta în condițiile în care Facebook și Twitter au admis deja că ascund postări sau că reduc vizibilitatea unor postări – din nou, toate de aceeași parte.

Oricât de detestabil ar fi Jones, coloșii IT nu au dreptul de a-l suprima. Dar aici s-a ajuns.  Vă puteți imagina cum compania dvs. de telefonie v-ar bloca niște convorbiri pentru că nu e de acord cu subiectul, tonul sau limbajul conversației? Giganții IT o fac. Pentru că, afirmă ei, platformele lor sunt afaceri private. La fel e și compania telefonică. Apple, Facebook sau twitter sunt proprietari ai platformelor, nu au niciun drept asupra conținutului. Pentru că nu le aparține, ei nu creează nimic, niciun fel de conținut. Conținutul, tot conținutul distribuit de aceste platforme este creat de noi. Ei doar mulg bani din chestia asta. Ni se spune că am căzut de acord cu acele condiții impuse de ei pentru a folosi serviciile lor. Și așa este. Nu am negociat acele condiții, ni s-au impus și le-am acceptat. Dar nicăieri în acel acord nu scrie că i-am acceptat pe ei ca judecători, ca arbitri ai opiniilor. Dacă invocă o neregulă trebuie să o demonstreze în instanță. Simplul fapt că ei sunt de părere că sau că lor nu le place ce și cum spunem noi acolo nu contează. Nicăieri în acordul încheiat nu scrie că le-am cedat dreptul de a fi arbitri ai lumii în care trăim, nici că i-am transformat într-un supra-stat care stă deasupra oricărei legi. Dacă sunt acuzat de încălcarea unui contract, în orice loc de pe pământ, trebuie ca lucrul acesta să fie demonstrat în instanță. Ideea că o parte semnatară a unui contract este și judecător e aberantă.

În fine, se invocă faptul că acele servicii îmi sunt oferite gratuit. Nu am solicitat gratuitate. Mi s-a oferit. Iar în schimbul accesului la platformă le-am cedat ălora dreptul de a-mi folosi datele, de a face bani de pe urma conținutului creat de mine, așa că nu e nicio gratuitate, nu mi se face niciun favor, ei există pentru că eu și alții ca mine creăm acolo. Punct.

Accesul la informații și accesul la platformele de exprimare e un drept. Acestor companii mamut li s-a permis să ajungă aici pentru că oferă un serviciu public. De pe urma căruia fac enorm de mulți bani. Apoi au devenit uriașe monopoluri, dispunând de fonduri practic nelimitate, care le permit să zdrobească orice fel de competiție, pentru ca în final să se transforme într-un fel de supra-puteri globale, care au pretenția de a dispune de felul în care vorbim, de a controla ce gândim și de a alege ce fel să fim, cu toții, guvernați. Au profitat de libertatea internetului, pe care noi toți am apărat-o cu dinții, pentru a ajunge acolo unde să creadă că ne pot lua ei libertatea, că au devenit stăpâni ai internetului, ai noștri.

Alex Jones e un cârnat. Nu merită luat în seamă. Dar asta o decid eu. O decideți fiecare dintre dumneavoastră, nu Zuckerberg sau salariații lui. Zuckerberg are voie să fie  indecent de bogat vânzând ceea ce crează alții, dar nu are voie să suprime cuiva dreptul la exprimare. Pentru că S.A.-ul la care e el acționar majoritar o fi proprietarul platformei pe care ne exprimăm, dar nu e proprietar al conștiințelor noastre, nici legiuitorul nostru divin. Zuckerberg poate alege ce opinii acceptă din partea celor care comentează atunci când va conduce o gazetă, când va crea ceva. Sunt lucruri diferite.

Alex Jones e cel mai recent și notoriu exemplu. Am pățit-o mulți dintre noi, la altă scară, în alte condiții. Pe Facebook, pe Twitter sau altundeva. De aceea am ales să postez tot mai rar, tot mai puțin pe aceste platforme. Conținutul e aici, pe acest site. Și pe altele ca acesta. Multe. Facebook nu creează nimic. Forța lor, enormă, e acolo pentru că noi suntem acolo. Și mai ales pentru că statele au întârziat prea mult necesarele reglementări. Rahatul numit GDPR nu e reglementare, e doar o prostie, care i-a silit pe cei mici să-și bată capul cu niște prostii care nu interesează pe nimeni, care nu rezolvă nimic. Nimeni nu citește acele pop-up-uri, golanii nu au încetat să fure date personale, ci doar sâcâim utilizatorii de internet cu niște click-uri perfect inutile. Adevăratele reglementări trebuie să-i bage în ședință pe coloșii care cred că libertatea a fost privatizat-o și ei au primit-o gratis pe a noastră. Iar ăștia trebuie să decidă dacă vor să facă un serviciu public din care să se îmbogățească sau afaceri private care promovează tot ce vor ele, iar atunci trebuie să plătească pentru tot conținutul pe care îl distribuie și care nu e al lor. Pentru tot. Atunci au voie să decidă ce cumpără și ce nu.