Înainte vreme la radio era prezent Minoiu, minutul şi scorul. Ce s-o fi ales de omul ăla ? Apoi, a venit Arhire, fiul său ia acum interviuri căznite la sfârşit de partidă. Despre marii crainici sportivi, cu Ghiţulescu în frunte, ce să mai spui, cu Domozină, cu Victor Ion Popa, mereu de la Cluj, cu Secoşan. Apoi alţii mai mici, Eftimie Ionescu, Radu Urziceanu, Satmari, Pumnea, Graur, ăi specializaţi, Tănăsescu, Groman, la rugby, Diamantopol, la hocheiul lui Ragulin, Nea Nelu-Emanuel Valeriu, la tenis, cu vocea lui ca o duminică însorită, sporturi pe cale de dispariţie la noi, până şi coborând la alde Coca-Cola sau Coca-Cosma Teoharie, cum îl chema, care era un împiedicat, dar se chinuia şi el, muncea, vrea, nu putea, dar vrea – parcă îi mai ai şi acum în auz ! El, ultimul, comentase finala cu Steaua, în 1986, că Ţopescu se apucase de vorbit în dodii şi neîntrebat şi s-a făcut de-aici disident. Totuşi, ofiţerul Ţopescu, chit că divaga şi te plimba prin toate subsolurile artei şi te mai informa pedant şi pe unde a mai mâncat el un şniţel şi ce culoare aveau patinele era oricum cel mai bun, mai ales în lipsă de altceva, trebuie să o recunoaştem cinstit. Ilisei şi amicul Mircea Radu Iacoban erau scriitori, de nu mă înşel unul chiar în redacţie la “Conforbiri laterale”, celălalt chiar director de Teatru Naţional. Graţie primului, devenit şef la studioul teritorial tv din “dulşele tărg” au irumpt, năvălit, erupt heirupist duducile moldave ce au cucerit fie o halcă de Hollywood, fie vreun cârnăţar devenit mare antreprenor de maşini de spălat putina ! Ele, duduşile cu prişina, ne-au întocmit neşte emisii care nu vor rămâne niciodată în nicio arhivă televizată. Mai mult, niciuna dintre ele nu ne-a făcut s-o uităm pe Sanda Ţăranu sau pe madam Zaharescu, vocea Teleenciclopediei !
Unde ne sunt comentatorii de anţărţ ? Astăzi avem parte de umpluturi, de improvizaţii sonore, de inşi care nu ştiu nici ce se întâmplă pe teren, nici ce trebuie să-ţi spună ţie, în limba română standard, dar defilează în costume de firmă, ridică mâna să le vezi ceasul scump şi pe dreapta, la tenis nu mai prididesc cu graseierile, deşi suntem fixaţi de multă vreme pe locul 181 din 150 de participanţi la fileu ! Sau la fuleu, cum o fi mai bine ? La fete mai mişcăm, prin tenacitatea lui Halep, că doar robace şi ambiţioasă este, talent are destul de puţin. Ne-am enervat cu toţii la recentul Şampionat Mondialicesc de fotbal, astfel încât nu mai e nevoie de alte trimiteri. Unul singur era chiar de meserie: Bogdan şi Numaiştiucum, cred că Stănculescu, de ştia totul despre baschet şi despre NBA!
Şi tot din păcate se remarcă lipsa spiritului de competiţie şi a spiritului de echipă, chiar la jucători tineri, abia mijiţi din iarba junioratului, se vede apatia generalizată. Dacă vă uitaţi bine la ceea ce se întâmplă cu sportul românesc de aproape treizeci de ani încoace, vă luaţi cu mâinile de cap. Nu mai avem nici performanţe, fraţilor, nici tragere de inimă ! Toţi ai noştri joacă atât cât să fie văzuţi de vreun prăpădit de impresar şi numai pentru bani şi pentru plecat afară! Înăuntru, la toate echipele de orice . fotbal, handbal, baschet, rugby – importăm doar jucători desfundaţi şi răsuflaţi din ţările de prestigiu. Şi sportul, ca fenomen social, arată faţa şi starea societăţii noastre de azi, multilateral destrămată!

Dar şi despre altceva vreau a vă atrage atenţia aici : a apărutără un tip de comentator sedentar, de-a terminat cum-necum chiar şi-o facultate – de engleză sau de română, n-are importanţă – ,care are multă bibliografie ce-i dreptul, citită de pe net, dar care uită esenţialul, de-un paregzamplu vorbind el despre Benfica şi dădându-se cunoscătoriu, spune totul şi ceva pe deasupra, dar îl uită pe amărâtul cela de Eusebio, unul dintre cei mai mari jogadori ai lumii! Olaienos, prieteni, aflat alături, nu are cum să-l contrazică, fiind un licean provincial prostuţ, dar eu, care am deschis ochii de fotbalist de curtea şcolii pe finala acvatică Inter-Benfica din 1965, 1 la 0 ( ploua ca la inundaţie, de sus în jos ! ), pot să-i recit echipele de la Sarti şi Fachetti până la Torreş şi Simoienş, ultimii antrenaţi de Alexandru Schwartz, din Timişoara ! Ca să nu uităm!
Acest tip de comentator nu are loc printre scriitori şi caută să-şi încropească o operetă (că doar nu operă) din foiletoane sportive simple şi oarecum decente. După modelul I. Chirilă, un modest truditor al condeiului, contabil de adjective. Gazetari de sport, adică scriitori adevăraţi care s-au ocupat şi de aşa ceva, de la Camil Petrescu încoace, sunt Fănuş Neagu, Eugen Barbu, Băieşu, Vadim Tudor, Păunescu etc. Rubricile lor sunt carnavaluri de metafore şi tribune polenizate cu polemici, iar Barbu sau Nea Fane, când scriau despre Cămătaru sau despre Rapid scriau chiar proză.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here