Totul pornește de la definiții. Pe care, de aproape trei decenii, le-am tot exersat, revizuit, amputat, crăcănat, dejghinat, ambalat, ornamentat, astfel încât ele să se potrivească stării lucrurilor și nu starea lucrurilor să se potrivească vreunui set de criterii. Așa am ajuns în situația în care totul e vag, incert, ambiguu, ilizibil și orice se poate spune despre orice.

Teoretic, societatea civilă ar trebui să reprezinte spațiul necontaminat de politică, în care agenda socială capătă formulări limpezi, fără ajustări ideologice. În realitate, pe teritoriul societății civile patima și partizanatul politic sunt mai vizibile, mai stridente și mai supărătoare decât în chiar cortul politichiei. Pentru că o parte copleșitoare a societății noastre simte nevoia arondării la un curent, la o poziție, la o scrânteală, modă sau țâfnă politică. Altfel nu se poate. Cu noi sau cu ei, alternativa e inacceptabilă, calea de mijloc intolerabilă.

Există, în spațiul acesta al așa zisei societăți civile, oameni cu solidă zidire intelectuală, dar cu vizibile șovăieli morale, care se socotesc un fel de clerici ai binelui public. Un bine public incert, irezumabil, care suportă redefiniri în funcție de toane, ambiții și junghiuri. Elogiază virtuți fictive, impută vinovății nedemonstrabile, fără nevoia argumentului sau măcar a consecvenței criteriilor. Se cred deasupra politicii pentru că nu au candidat niciodată la vreo demnitate politică, dar au pretenția ca aceste demnități (cu belșugul de privilegii potrivit) să le fie oferite. Și le sunt oferite. Pentru că. Dacă nu demnități publice importante, atunci măcar niște sinecuri consistente, burtoase, care, desigur, li se cuvin. Pentru că. Nu trebuie să dea nimic societății. Trebuie să ceară.

Deși, cum admiteam, e vorba, de multe ori, de oameni cu certă altitudine intelectuală, ceea ce îi descrie în modul cel mai strident posibil e reprezentarea zgomotoasă, intolerantă, a unei ideologii. Ideologie care nici ea nu are repere certe, fiind lesne de altoit, în funcție de nevoia de sinecură sau demnitate publică. Dar, ca mai mereu când e vorba despre ideologii, importantă nu e încadrarea în canoanele ei, ci folosirea ei în recitare.

E un spectacol uluitor să vezi politicianul mediocru, dar dornic de validare, așezat pe scăunel în fața lor, societatea civilă carevasăzică, pentru a primi limpezime ideologică și binecuvântare. Bașca nelipsitele îndemnuri: rupeți-i! beliți-i! ș.a.m.d. . Și, firește, lista de sinecuri, necesarul de subvenții și tot ce mai poate asigura prosperitatea dumneaei, societatea civilă.

Această expresie a societății civile, despre care vorbim, se reprezintă pe sine. Și o face bine. Profitabil. Transferul nevoilor societății pe agenda politică, lucru care ar trebui să reprezinte esența dialogului dintre instituțiile politice și organizațiile societății civile, n-are a face. Mofturi. Dumnealor, de la societatea civilă, pot sprijini cu devoțiune cele mai detestabile personaje, dacă pică francul, dacă vine demnitatea publică, dacă intră subvenția. Încăpățânarea cu care astfel de oameni l-au susținut, de exemplu, pe Traian Băsescu, vreme de zece ani, în ciuda oricăror evidențe, dincolo de orice scărpinare morală, pentru ca azi să se lepede de el cu aceeași vehemență, definește fără cusur ce e rău în felul acesta de a privi lumea.

Dar vina cea mai grea e alta. O atitudine onestă, dar mai ales pragmatică ar trebui să ne impună ca cea mai severă judecată să se îndrepte împotriva celor pe care îi votăm/susținem. Pentru că așteptările noastre acolo sunt, nu la ceilalți. Tocmai de aceea rezonabil ar fi ca în primul rând pe aceștia, cei pe care i-am votat/susținut să-i muștruluim mai abitir, lor să le cerem consecvență, onestitate, încapsularea în program. Altfel suntem doar trompetiști într-o galerie gălăgioasă a unei echipe care nu câștigă nimic niciodată, nici măcar nu joacă, dar investește enorm în tricouri. Iar asta e o vină a noastră, a tuturor, nu doar a celor despre care am vorbit mai sus.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here