Pilda fiului risipitor mi-a fost tâlcuită în fel și chip. Ca învățătură creștină, ca enunț moral sau ca simplu reportaj în care, la final, nu ai altceva de făcut decât să înghiți constatarea că: asta e!

Toate descâlcirile care mi-au fost oferite se învârteau în jurul fiului risipitor, cu inerentele popasuri în patetice discursuri despre morală, despre iertarea, despre a doua/treia/patra șansă. Inevitabil discursul aluneca într-o curioasă descriere a naturii umane, conform căreia unii sunt datori cu perpetuă iertare, alții cu ocazională mimată smerenie. Și barca plutește. Umanitatea se târăște mai departe. Curvele nasc plozi, hoții cumpără indulgențe, ticăloșii țin predici și cerul e acolo, ne așteaptă să crăpăm pentru a pricepe de ce.

Că fiul risipitor a făcut ce a făcut și a primit ce n-a meritat am priceput, am prizat deja toate explicațiile duioase și lungi tratate despre iertare. Ce nu am înțeles în ruptul capului e de ce fiul cel bun, cel rămas acasă, era atât de bou! Bunătatea, sârguința, loialitatea, sacrificiul, loialitatea și truda i-au fost răsplătite cu o flegmă în ochi și un discurs motivațional. Iar boul le-a înghițit. Niciodată, dar niciodată, nu am găsit, recitind pilda, niciun litru de empatie pentru derbedeul cel tânăr. Bun, am înțeles iertarea, cu scrâșnete din dinți, dar restul e deja prostie curată. În schimb m-a revoltat umilirea fiului cel bun. Pentru că, dincolo de predicile popești, despre umilire e vorba.

Priviți lumea noastră. Nemernicii prosperă, curvele sunt omagiate, jigodiile sunt salutate cu sunet de goarnă, în vreme ce fiii cei buni sunt umiliți, lăsați trudei și nevoilor. Sunt prea bătrân să cred că mai pot schimba lumea. E prea târziu să devin, la rându-mi, fiu risipitor, dar pot închide ușa. Și o închid.

Viața e ceea ce rămâne după ce ai închis toate ușile care trebuiau închise. Restul e doar lume.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here