Un prieten, la care țin mai mult decât ar putea el, bănui îmi spune ieri, la telefon, după ce ne salutăm, grăbit, din reflex:

-A murit cel mai bătrân evreu din Constanța!

Îmi povestește apoi că bătrânul era sărman, nu avea pe nimeni, așa că el, prietenul despre care povestesc, se îngrijea de cele care se cad când unul dintre noi pleacă mai departe. Îmi spune cum a fost nevoie să-l ducă la casa mortuară de la cimitirul creștin ortodox, pentru a-l spăla pe cel mort de lumea aceasta și a-l pregăti de drum lung. O spune natural, ca și cum e de la sine înțeles că asta trebuia făcut, asta trebuia el să facă și nu altcineva.

Cimitirul ortodox devine, astfel, iute popas pentru un bătrân evreu plecat la ai lui. Drumul spre Steaua lui David trece puțin și pe sub Cruce, tot așa cum și Crucea a plecat de sub Steaua lui David. Cel plecat duce cu el o poveste pe care nimeni n-a avut poftă să o afle. Și nu e nicio pierdere. Rămân destule alte povești pe care nimeni n-o să aibă poftă să le afle. Și nici acelea nu vor fi pierderi, pentru că nimeni nu are timp de poveștile altora, suntem, cei mai mulți, ocupați cu născocirea propriei povești pe care nimeni nu o să aibă chef să o afle. Trist e doar când descoperi care sunt poveștile pe care ne străduim să le aflăm. Iar povestea unui evreu bătrân, care a plecat, nu e printre ele.

Vorbesc rar cu prietenul acesta al meu. Uneori, rar, cum spuneam, la telefon, grăbiți, pe fugă, parcă vrem să verificăm doar dacă numerele de telefon mai sunt valabile. Nu știu când ne vom mai auzi. Cimitirul ortodox e tot acolo, gard în gard cu cel evreiesc. Cel musulman e peste stradă.

***

Îi spun doctorache. Pentru că e medic, dar mai ales pentru că suntem prieteni. E mereu obosit, nu se socotește bătrân, nici înțelept, ci doar „mai aproape de destinație”. Îl enervează când… nu, reformulez: îl enerva când îi trimiteam sms-uri. „E o barbarie!” îmi spunea. „Nicio veste, oricât de rea, nu merită înghesuirea în câteva litere. Chiar înjurătura merită rostire articulată.” Când pleacă pe cine știe unde îmi trimite cărți poștale. Nu știu cum face, unde mai găsește ilustrate. Are un scris îngrijit, frumos, deși e medic. E ceremonios peste măsură și mereu încheie „cu aceleași gânduri, bune și rele laolaltă, cum mă știi”.

Dacă îl sun, mă întreabă unde sunt. „Gândeam că ar fi mai bine să treci pe aici, să mai vorbim”. Uneori vorbim despre moarte. Mă privește pe deasupra ochelarilor, aproape fără să clipească, foșnind în degete vreo foiță de hârtie. Ascultă cu atenție, nu mă întrerupe niciodată, deși deseori bat câmpii, trecând de la inventarul propriilor depresii la mistica orientală sau de la poveștile pe care nu știu dacă să le scriu la gânduri într-o doară. Când isprăvesc îmi spune: ai fumat aproape un pachet de țigări!

Când mă mai văicăresc de vreo durere, de vreo boală, îmi explică pe îndelete care e mecanismul biologic care mă șubrezește. Descrie boala de parcă ar fi un amic comun. Toată anatomia devine un ținut fabulos în care se duc lupte grozave, se încheie bizare alianțe și eroi mărunți câștigă bătălii de neînchipuit.

Ne vorbim rar. Nu pentru că nu am avea ce ne spune. Nu știu de ce. Ne vorbim rar și atât.

„Toți ne sinucidem” îmi spune uneori. „Doar că la unii durează îngrozitor de mult. La alții procesul ăsta lung e întrerupt de vreun accident sau de o crimă, dar altfel toți ne sinucidem. ” Îi răspund, tot uneori, că dacă a încercat să fie profund, nu i-a ieșit, e doar sumbru. Îmi răspunde: „Cu siguranță! Ăsta e modul în care mă sinucid eu!”

Am prieteni puțini. Uneori ne vorbim. În rest doar vorbim.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here