A gândi pozitiv. Un fel de a nu-ţi păsa, de a fi nesimţit, de a nu te preocupa. A privi înainte, ca boul sau calul, prevăzut cu ochelarii respectivi. Fie ce-o fi, merge şi-aşa, ce-am avut şi ce-am pierdut! Fără îndoială, un fel de marş fără pic de îndoieli. Negativul ar fi atunci când te gândeşti să nu se întâmple ceva, să nu ţi se fure avutul, balonzaidul din cuier, la cârciumă, prietena, prietenul, copiii, că de ce întârzie, că să nu cadă cu liftul, să nu se împiedice, să nu se julească. Mama mea avea întotdeauna în geantă sau mă rog, în plasă, asupra ei o sticluţă cu spirt sau cu apă oxigenată. Preventiv. Şi pozitiv, la urma urmei.

Ce ţi-e şi cu doctoratele astea, ca şi cu arieratele, accizele, acquis-urile şi iq-urile de ultimă strigare! Toate positive, din toate poziţiile. V-am mai spus, după 1990 s-a dat liber la paranoia la hectar şi fiecare complexat şi-a făurit propria caracterizare, propriul pedigri.  Pe plus, chiar dacă el era un minus. De atunci şi până în ziulica de astăzi  nimeni nu a mai vrut să fie, ci toţi au vrut să pară. Şi, mai ales, să aibă. Tot cu plus, dar de zerouri. Mi-aduc aminte de unii chiar apropiaţi care începuseră să o ia peste câmp, cu cap mare, nişte unii care se considerau egali fie în titluri, fie în număr de titluri ! Ce dacă e profesor Cutare, şi io-s la fel ! Ce dacă a scris zece cărţi Cutărică, şi eu am scris tot atâtea! Ce dacă io sunt preşedinte de ceapeu şi alde Bush e prezidentul Americii, tot un drac, tot preşedinţi suntem!

Boala asta a măririi prin dioptria la purtător continuă şi ia forme aberante, proprietarul de Skodă se uită de sus la proprietarul de Dacie, posesorul de gipan tuşeşte dacă şade la stop în spatele unuia ca mine, posesor de Seat! Maşină de săraci, cum elegant mi-a spus un patron de butică. Chiar aşa, o amărâtă de baschetbalistă, se plânge că nu e băgată în seamă şi că a fost retrasă la depou ! Ca să se retragă trebuia să fi intrat undeva, să fi circulat de sine stătător! Un alt amărât se crede Vatel sau Brillat-Savarin şi semnează vinuri şi pomeni ale porcului ! Mai declară că nu ştie boabă de engleză fiindcă nu se făcea în liceu pe vremea lui. Minte, el nu a făcut liceul ! Nu contează nici unde te naşti, nici al cui eşti, contează ce devii, dar unii ca ăştia nu vor deveni niciodată, ei doar îşi închipuie că există ! E ca la rataţi, ca să te ratezi trebuie să fi fost vreo promisiune, dacă nu ai fost nimic, nimic pieri ! Passons !

La început a fost goana după rable la mâna a doua şi după termopane. Cunosc  o grămadă de colegi care din burse cerşite, din caritasuri şi alte geralduri  şi-au adus hârburi poluante de prin Olanda, Franţa sau Germania şi şi-au făcut case de vacanţă în satele limitrofe. Pe urmă, adecă mai târziu a apărut afacerea cu doctoratele, picătură cu picătură. Când m-am înscris eu, imediat după ’90, mă întrebase profesorul de ce-mi doresc titlul cu pricina. Că doar nu să scrie la cutia de scrisori, după cum procedau atâţia (unii, Dumnezeu să mă ierte, scriu şi la mormânt, ceva mai ridicol decât atât nu cred să existe) ! Am răspuns că fiind echivalentul gradului întâi din învăţământ, dacă aveam vreo idee să mă întorc la catedră să o pot face cu brio ! Apoi, cu ocazia asta să pot scrie o carte bună, să scociorăsc ceva interesant ! “E un motiv, te accept”, mi-a zis Crohul. Apoi a părăsit ţara şi am trecut la Piru, care ne-a părăsit fulgerător. Aici, trecând la alt conducător, începuse joaca. Vedeam cum săptămânal la cabinetul profesorului unde mă aciuasem cu slujba se ştampilau sute de diplome, sute ! Şi eu care credeam că trebuie să dai lovitura, să vii cu ceva nou ! Pe atunci nu apăruse moda descărcării de pe diverse site-uri, pe atunci mulţi profi au făcut avere din comis, de la a comite şi din confecţionat, de la a colaţiona teze! Se ivise moda titlurilor, toţi deveniseră profesori, te loveai de ei peste tot! Profesori sau ceapă unu, cercetător principal unu, că erau echivalente şi echivalate ! Îşi dădeau doctorate până şi actorii, te umfla râsul! Ca să devii profesor aveai nevoie de două cărţi, toţi impostorii îşi comandau nişte lipituri bibliografice, le cereau subalternilor, le croiau din citate ! Ce mare eroare, că mai toate cărţile se fac din cărţi ! Înainte de ’90 selecţia o făcea partidul, activul obştesc, care te recomanda, doftoratul era ca o recompensă, dar scăpau printre ăştia şi oamenii de valoare. Acum a devenit un moft, o găină de aur prin bursele doctorale finanţate din Străinezia, numai teme de interes european ! Şi la palierul ăsta, al învăţământului superior suntem tot ultimii în zonă, nu ştiu dacă  nu ne-au luat-o înainte şi eternii noştri fraţi bulgari ! Îmi spunea cineva că sunt mai atractive bursele la ei.

Doctoratul trebuie să încununeze o carieră, trebuie să fie gradul maxim de instrucţie universitară, trebuie să aşeze pe umerii şi pe fruntea celui sau celei care îl posedă responsabilitatea prefesorală – cuventul vine de la docere, a învăţa ! – de maximă exigenţă şi relevanţă. Trebuie să aducă o noutate, ca alde Celine. Ştiţi ce teza avea ăsta? Optzeci de pagini depre Semmelweiss, obstetricianul care a inventat spălatul pe mâini înainte de operaţie. Doctorul stăpâneşte şi controlează domeniul de activitate, dar are şi o marcă personelă. Adecă ştie tot şi ceva pe de lături şi pe deasupra. Vi se pare că măcar unul dintre doftoratele astea de ultimă ploaie ar împinge cu un milimetru cunoaşterea ? Ospătarul Oprealaprima a trecut de la doctoratul de shop la photoshop. Tot e ceva!

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here