“Nu trebuie să fiţi de acord cu mine când susţin că majoritatea sportivilor profesionişti sunt nişte rateuri, deşi măcar în ceea ce-i priveşte pe fotbalişti trebuie să-mi daţi oleacă de dreptate. Aţi văzut acum patru ani ce înecare la mal la simbolul Zizou? Prietenii mei francezi numesc asta „travail d’arabe”. Circul ăsta tele-mediatic, atmosfera asta de entuziasm comandat din aceste zile caniculare şi umplute cu grohăielile slobozite din vuvuzele ca nişte cucuzele ne aduc, pe lângă comentariile inepte ale troglodiţilor trimişi acolo şi adaptate ca nuca oploşită pe peretele de rigoare în faţa ochilor, doar câteva echipe cu adevărat merituoase, echipe în înţelesul corect şi fratern al termenului, nu adunături de jucători talentaţi. Echipe sunt Germania, Arhentina que viva y domina, Olanda şi eventual Ghana, cel puţin până acuşica. Dar înainte mult mai este, aproape o lună de zile şi nopţi, de poveste !”. Ştiţi când scriam asta, că se poate constata de altfel cu uşurinţă? În 2010, douăzeci-zece. Când un dobitoc de la România Liberă scria perfect fascistoidal că în finală nu pot rămâne coloniile, ci marile imperii, taman alea de nu luaseră niciodată vreun şampionat mondialicesc, Işpania şi Holanda.
Mărturisesc că nu mă pricep la sport şi muzică, aşa după cum se chemau programele radiodifuziunii de odinioară, iar unul dintre amicii mei, nea Nelu Valeriu, Emanuel Valeriu adică, mi-a zis serios cândva: “Nicule, am o rugăminte: nu scrie cronică sportivă, fiindcă oi fi având tu cuvinte, dar nu te pricepi deloc la meseria de sporman!”. Aşa este, n-am fost niciodată un tip sportiv, ca Jim Marinescu din “Cartea nunţii”, un foarte bun roman al unuia dintre cei mai de seamă romancieri naţionali, dar de găsit vorbe frumoase şi arţăgoase în perimetrul limbii române am tot găsit. Chiar şi în derapajele politice din discursul cronicii sportive am fost capabil a le pescui. Iar aici aşa se simte, exploatatori şi exploataţi. Şi acel publicist care era deosebit de arţăgos şi frenetic, aproape de registrul incandescent al unui şef de cuib, a fost retras la depou, mă rog, undeva în subteranele “onlainului”.
Ca şi în alte domenii, şi la fotbal – loc unde ar trebui să precumpănească rezultatele, nu interpretările – acţionează părerile politice, prejudecăţile şi judecăţile pripite. Şi mai e ceva: oricine crede că se pricepe dacă are o minimă ţinere de minte şi a mai fost şi el pe stadion când era mic. La echipe de fotbal eram as şi mă conversam cu un singur coleg de generaţie: I. Bogdan Lefter, alt sedentar. Ştiam pe deasupra echipe întregi, nu Dinamo, Steaua, U.T.A., Rapid ’66 etc, nooo, subtilităţi, Borussia Moenchengladbach – unii nici nu sunt capabili s-o pronunţe – , Hamburger S.V. al lui Seeler, Benfica lui Eusebio şi Interul lui Facchetti. Geaba vorbesc ăştia de ne enervează seară de seară după goagâlă şi după Wikipedia, una-i să ştii şi alta-i să rumegi verzi şi uscate după ureche şi după potriveală. Aşa dai cu bâta în fasolea cea dezbătută sau cum se zice, cu secreţiile în iahnie. Acum o seară, două doar ce l-am auzit pe un vasilică de-ăsta de prăvălie care spunea o enormitate mai mare decât el: Cutărică este cel mai reprezentativ fotbaliator al ţării respective, fie al Belgiei, fie al ăsteia inventate, al Croaţiei. Ăştia n-au auzit şi nici n-au găsit ceva despre van Himst sau despre Suker ori Prosinecki măcar.
Mai au ceva oribil comentatorii: partizanatul. Pe lângă tâmpenia nevoiaşă a înjurării permanente a Rusiei se mai iţeşte slugărirea tembelă a Ooropii, continent din care facem parte geografic şi noi şi organigramă care ne-a adunat la urmă, după valul ăla prim din 2005, să nu uităm nicicând! De altufel, nici acum nu suntem în Schengen. Fireşte că toţi sunt proşti iremediabil, dar uriaşi par a fi Tomulică, Bocănaciu, Soare, Olaienos şi unul Mioc sau Mihoc. Iată câteva delicioase anomalii lingvistice: intensitatea pe care o vor propune;
tentativă de diagonală; se află la un punct întârziere; capturează puncte; evacuează mingea din apărare; I.A.S. Monaco; revine la rutina pasei lungi; a asigurat siguranţa apărării; sala motoarelor de la mijlocul terenului; pleacă de pe loc ca şi cum ar avea un turboreactor; betonierele antrenorului francez; cel care faultează este băiatul lui Everton; Columbia este mai respectuoasă decât ne-am fi aşteptat; de şaizeci de ori s-a terminat 0 la 0 în favoarea englezilor.
Bieţii comentatori sportivişti încearcă să fie „speciali”, însăilând compuneri şcolare şi lungind vocalele, ba chiar şi consoanele (rrrr). Că mai scapă piciorul cu care gândesc şi trântesc „cea mai slabă contraperformanţă” sau „Mexicul este hotărâtă” sau „i s-a decernat un cartonaş galben” nu-i nicio nenorocire, dar nu pricep de ce ne tot invită – fac reclamă deşănţată pe şest, de fapt! – la dezbaterile de apă-n piuă de după terminarea partidelor? Fotbalul nostru este la nivelul Burleanu, adică glezna broaştei, de unde analizatori? E ca-n politică. Dacă nema putirinţă, ce mai chichirez gâceavă?

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here