Descopăr, cu greu de domolit neplăcere, că întâlnirile cu semenii devin tot mai puțin plăcute, ba, nu văd de ce m-aș sfii să o spun, de-a dreptul neplăcute. E mult arțag în aer, totul e răstit, orice posibilă conversație vine cu un uriaș potențial balistic. Ni se întâmplă ceva și nu găsim răgaz nici măcar pentru a băga de seamă că ni se întâmplă. Și nu, lucrurile nu au fost mereu așa. Sau, în orice caz, nu în halul ăsta.

Respectul față de norme, orice fel de norme, pare să fi fost abrogat, ba mai mult e un semn de slăbiciune, un cusur, ceva care te poate face ridicol în ochii celor mai mulți dintre semeni. Fie că e vorba de regulile de circulație, lege în general sau de cele mai elementare norme de bun-simț și conviețuire. Cum să îți arunci gunoiul la coș? Ce, ești fraier? De ce să strângi rahatul după câinele pe care l-ai scos afară tocmai pentru a se căca în orașul celorlalți? Nu e orașul wc-ul câinelui tău? De ce să lași muzica la un volum suportabil, chiar dacă ești în mașina ta, gândind că poate ferestrele clădirilor nu sunt vrednice să tremure când te târăști tu pe șosea, agale, cu ferestrele mașinii deschise? Ar însemna să respecți niște norme, să fii fraier, să te înjosești.

Totul începe de la salut. Unde pare că a devenit obligatoriu să eviți orice ar putea semăna cu politețea, cu respectul. Arunci un „salut”, în timp ce stai cu cracii pe masă, indiferent cui te adresezi. Și tutuiești pe oricine. Pentru că așa ai priceput tu că fac americanii. (De fapt lucrurile stau exact pe dos, limba engleză nu cunoaște singularul adresării la persoana a doua, ci doar pluralul – pe care noi l-am numi „al politeții”). Pentru că ăla e doar un ospătar, aia e doar casierița de la supermarket, ăla e un boșorog și, în general, tot ce e exterior sinelui e o mare de fraieri. Nu mulțumești – de-aia e plătit ăla. Nu ceri permisiunea de a te folosi de bricheta de pe masa vecină, o iei pur și simplu și doar îi faci cu ochiul fraierului.

Dezordinea pe care o numim libertate a dus la balonarea peste măsură a individualismului. Nimeni nu mai are niciun fel de complexe, de niciun fel – ceea ce nu e neapărat rău-, toți se socotesc la fel de merituoși, la fel de articulați, cu opinii la fel de valid ca oricine altceva- ceea ce nu e nici corect, nici bine. De fapt, cu toții pretind cantități considerabile de respect, același respect pe care nu sunt dispuși să îl acorde nimănui, dar pe care, dacă e cazul, sunt gata să-l tranzacționeze, pentru că e ceva negociabil, care se dă la schimb. Tehnologia face totul să pară accesibil și accesabil și atunci, de ce nu, mulți încep să creadă că totul le e accesibil, totul le e accesabil. Demonstrația?  Ai nevoie de un simplu cont de Facebook și poți merge să înjuri pe oricine, acolo, pe pagina lui, să vadă ăla ce poți tu! Și ați devenit egali; opera nu mai contează, biografia nu mai e un criteriu.

Orice tentativă de recurs la civilitate e rapid sugrumată. Dacă îi atragi, politicos, atenția celui care și-a aruncat gunoiul pe trotuar, primești imediat un potop de înjurături. Sau, într-un caz fericit, ți se explică răstit că de-aia plătim taxe, ca să vină primăria să strângă gunoiul, să măture străzile. Cel care se așează în fața ta la coadă, fără a roși, devine rapid indignat dacă îi atragi atenția și e gata de confruntare fizică, acolo pe loc, pentru a-și apăra dreptul sfânt la nesimțire.

Ionuț Cristache, realizatorul România 9, la TVR, publică pe pagina personală de FB niște fotografii făcute la Barajul Bicaz. Fotografiile nu mai necesită niciun fel de comentariu.

 

Nu e nimic nou. Nu e nimic inedit. E chiar ceva comun, cu care ne-am obișnuit. Înjurăm cinci minute și trecem mai departe. Întotdeauna sunt ceilalți. Și întotdeauna ne amintim că plătim taxe și e treaba statului să curețe mizeria pe care o împrăștiem, acolo, pe stradă, în conversații.

Iar statul chiar are datoria de a face ceva. Nu înseamnă că e și în stare. Pentru că, dincolo de școli, spitale și autostrăzi, un stat sănătos are nevoie de norme solide pe care să fie în stare să le impună, ori de câte ori este nevoie. Ferm, imediat, fără ezitare. Dar nici asta nu se poate. Pentru că lipsa de respect e prezentă și aici. Cetățenii disprețuiesc instituțiile statului (justiția e de rahat, polițiștii sunt varză, parlamentul e plin de hoți), iar instituțiile statului disprețuiesc cetățenii.

Occidentul, la care ne tot raportăm, a devenit, pentru noi, tot mai mult o destinație și tot mai puțin un model. Pizmuim civilizația de acolo, care, nu e așa, nici ea nu mai e ce a fost, dar omitem faptul că acolo totul pleacă de la respectul față de norme. La noi bunul simț mai supraviețuiește doar în sloganuri electorale.

În reclame, în acele ridicole producții video prin care niște negustori te invită să le cumperi marfa, ești tutuit. Nu risipim politețe pe ăștia, vrem doar banii lor. Nu am nicio concluzie optimistă, niciun mesaj mobilizator de încheiere.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here