Pierduți în România celorlalți

Proiectul nostru național -pentru că aveam nevoie de așa ceva – pare să fi devenit dezarticularea. Fărâmarea, belirea celuilalt, transformarea mării într-o baltă de scuipat. O uriașă furie colectivă în permanentă căutare de obiect al rostirii, alimentată de milioane de mărunte furii individuale, angoase, scârbă sau, cel mai des, de lehamite hlizită. Nu mai avem nimic de zidit, nimic de așezat, e doar o febrilă neliniște și o continuă frământare în care consumăm uriașe energii pentru a-i suprima pe ceilalți. Ceilalți reprezintă prada, care trebuie hăituită, vânată, decapitată, sfâșiată. Ceilalți sunt jumătatea aceea a noastră despre care ni se spune că trebuie detestată, eviscerată, pentru că e altfel. Pentru că, pur și simplu, e.

Forța răcnetului, dibăcia sudalmei, capacitatea de a mobiliza cât mai consistente resurse de ură reprezintă noile virtuți. Resemnata tăcere nu e acceptată – dacă nu ești cu noi, ești ceilalți, iar ceilalți trebuie măcelăriți. Nu există de ce, există doar acum. Orice urlet, orice mizerie, orice minciună, tot ce înseamnă violență sau ieșirea din spațiul civilizației e nu doar acceptabil, dar aplaudabil, dacă e îndreptat către ceilalți. Îndreptată împotriva celorlalți barbaria capătă statut de virtute. Postulatul a stabilit deja unde sunt cei buni și unde sunt cei răi, iar dacă pui postulatul în discuție ai devenit ceilalți. Dacă te lași sedus de nevoia de logică, argumente sau bun-simț, ești ceilalți, iar ceilalți trebuie izbiți cu capul de bordură.

E uluitor să descoperi ce grozăvii se pot spune, cum cele mai dezgustătoare și barbare lucruri sunt aplaudate, cu dinții strânși, într-o exaltare a urii care nu mai îngăduie nimic în preajmă, decât pe ea însăși. Un minim reziduu de rațiune ar naște întrebarea elementară: care e destinația? Până unde? Pentru că suprimarea totală, definitivă a celorlalți, e o imposibilitate fizică, iar demența nu poate dura la nesfârșit. Sau poate. Și atunci rezultatul e logic, limpede, previzibil: eradicarea reciprocă, populație zero.

Un mediocru film hollywoodian, The Purge, povestește despre o americă în care vreme de o zi, în fiecare an, se dă liber animalelor de noi. O zi în care cetățenilor li se îngăduie cele mai oribile barbarii, cele mai sălbatice crime, în numele eliberării de tensiuni. Noi trăim asta zi de zi, de ani buni. Și nimic nu pare să ne mai poată opri.

Probabil asta e tot ce mai putem ca nație. Nu mai avem viziunea necesară de a clădi, nu mai știm-nu mai vrem-nu mai putem-nu mai avem chef de zidiri, așa că tot ce ne-a rămas e înălțarea acestui colosal edificiu al urii. Ultimele noastre resurse de vitalitate se istovesc în acest cel din urmă proiect.

P.S. Condamnarea lui Dragnea este o decizie a justiției. Atât. Așa cum a fost și necondamnarea lui Orban. Asta nu face justiția nici mai dreaptă, nici mai nedreaptă. Nici mai brează, nici mai nevolnică. Doar ne ajută, pentru că de altceva nu suntem în stare, să ne mai împărțim odată în noi și ceilalți. Pe ei!

 

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here