Donald Trump se felicită pentru dibăcia sa diplomatică după summitul din Singapore. Summitul a fost, neîndoielnic, un succes, dar ceea ce a contat nu s-a întâmplat ieri și nu în Singapore. Pentru că la acest summit nu s-a negociat nimic sau mai nimic.

Întâlnirea dintre Kim și Trump a avut o importantă valoare simbolică și a reprezentat, desigur, un eveniment remarcabil, dar nu a fost altceva decât o politicoasă conversație și o bună ocazie de a oferi presei ( și istoriei) niște fotografii care acum ceva vreme ar fi părut de neînchipuit. Adevăratele negocieri au avut loc la Beijing și Phenian, în mai multe runde, în mai multe distribuții. De fapt, cel mai important actor a lipsit din fotografia de ieri.

Summitul din Singapore nu ar fi putut avea loc fără influența, fără intervenția Chinei. Nu e de omis faptul că liderul nord-coreean a ajuns la Singapore adus de un avion al Air China. Nici faptul că anterior evenimentului din Singapore se întâlnise la Beijing cu președintele chinez, Xi Jingping. RPDC este nu doar un stat client al Chinei, ci și un element important al politicii de securitate chineze. De altfel, China este de departe cel mai important partener economic al RPDC; există importante investiții chineze în Coreea lui Kim, China are nevoie de accesul la pământurile rare care reprezintă o importantă resursă a nord-coreenilor, exporturile coreene merg cu predilecție tot către vecinul de la nord, iar importurile vitale pentru supraviețuire vin tot din China. Asta în condițiile în care, altfel, RPDC este supusă unor severe sancțiuni internaționale.

Pentru China, la acest moment, în condițiile actuale, soluția unui singur stat coreean este de neacceptat. Coreea de Nord reprezintă un tampon necesar și extrem de util între China și extrem de consistenta prezență militară americană din Coreea de Sud. Așa că, cel puțin deocamdată, prezervarea regimului de la Phenian, oricât de incomod, reprezintă o soluție de preferat. Aceasta este doar o parte a explicației puternicei influențe chineze în negocierile care durează de aproape un an și care au culminat cu întâlnirea din Singapore.

Primele discuții pe acest subiect au început anul trecut, la întâlnirea dintre Trump și Xi. A urmat o intensă mișcare diplomatică, în care mai întâi Rex Tillerson, apoi cel care i-a urmat la conducerea departamentului de stat, Mike Pompeo, au avut numeroase întâlniri, la Beijing, Phenian sau Seoul. Iar discuțiile, s-a văzut, nu au fost deloc simple. Încordarea mușchilor, la care am asistat în această iarnă, în care Kim și Trump și-au arătat reciproc butoanele, a fost o dovadă a complexității negocierilor și un mod primitiv prin care fiecare dintre cei doi a încercat să se poziționeze în aceste discuții. Încă o dată, intervenția lui Xi Jingping și tactul lui Pompeo au făcut posibilă evacuarea retoricii belicoase și revenirea la negocierea pe fond.

Kim Jong-un e un alt fel de lider față de tatăl sau bunicul său. Iar diplomația americană pare să fi înțeles asta și a încercat ( și reușit) să folosească asta ca pe o oportunitate. Educat în Elveția, inteligent și ceva mai deschis decât predecesorii săi, pare să fi început deja un modest proiect de modernizarea a țării sale. Kim pare să fi înțeles că izolarea totală înseamnă înapoiere și dă senzația că ar dori mai multă deschidere, atât în interior cât și către exterior. Mai multă, dar nu prea multă și bine controlată. Oricum, semnele unei anume schimbări par deja vizibile, chiar dacă lucrurile se mișcă lent și inconsistent.

Principala problemă a lui Kim era legată de securitate. Securitatea națională, securitatea regimului său și, la fel de important, securitatea sa personală. Programul nuclear al RPDC reprezenta un element esențial pentru mecanica securității, în condițiile în care uriașul aparat militar nord-coreean presupune costuri deja greu de suportat. Fără a mai pune la socoteală decalajul tehnologic uriaș pe care armata RPDC îl are față de potențialii adversari. Or nicio negociere cu SUA nu se putea urni fără ca RPDC să accepte tocmai la singurul său atu: programul nuclear. Renunțarea la acest program însemna o imensă vulnerabilitate și echivala cu sfârșitul, pentru regimul de la Phenian. Aici a devenit determinantă intervenția Chinei. Garanțiile de securitate oferite de Beijing (avionul Air China și complementul de forțe de securitate care a însoțit acest avion reprezintă o afirmație clară în acest sens) au reprezentat soluția ieșirii din acest impas care părea de nedepășit.

De ce ar fi acceptat Kim garanțiile de securitate chineze? Mai întâi pentru că nu existau alte opțiuni. Apoi pentru că a înțeles foarte bine ceea ce spuneam mai sus: regimul de la Phenian poate asigura zona tampon de care China are nevoie, un stat client în peninsula coreeană oferă Chinei un atribut suplimentar în Marea Chinei de Sud.

Iar prezența tot mai crescută a Chinei în Marea Chinei de Sud reprezintă un alt factor de luat în seamă atunci când discutăm despre ceea ce s-a întâmplat în Singapore. De altfel singurul lucru concret pe care l-a oferit ieri Trump, la întâlnirea cu Kim, a fost tocmai suspendarea exercițiilor militare comune ale SUA și aliaților săi în Marea Chinei de Sud. Aceste manevre militare incomodau tot mai mult China, în zonă, nelipsind, în ultima vreme, incidentele generate de ciocnirea dintre prezența militară chineză și cea americană. Pentru RPDC exercițiile de acest tip erau, de zeci de ani, ceva obișnuit. Pe scurt, din negocierile dintre RPDC și SUA, China a obținut ceva.

Acesta e doar începutul. Pașii următori nu vor fi nici ei simpli, RPDC nu își va deschide rapid porțile către exterior, iar sancțiunile vor fi ceva mai relaxate, dar nu vor dispărea prea curând. Iar în acest tip de proxy-diplomație, important este ce are China de cerut și cât poate oferi Trump. Taiwanul, pentru prima dată, e pe masă, a devenit negociabil, chiar dacă nimeni de la Casa Albă nu va admite deschis asta. Pentru Coreea lui Kim totul e doar un răgaz, iar politica sa va trebui reconfigurată, în noile condiții, ale unei dependențe totale de China.

Evenimentul de la Singapore este unul istoric. Pentru că reprezintă un prim și important pas în rezolvarea unei situații care durează de zeci de ani, dar și pentru că e prima victorie importantă a Chinei lui Xi ca jucător global, nu doar regional.

 

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here