Foto: Mediafax

Scriu astăzi despre Simona Halep pentru că sâmbătă, nu am nicio îndoială, o vor face alții. Fie că va câștiga, fie că va pierde. Fie pentru a o lăuda, fie pentru a o lua peste picior.

La noi e, se pare, o mare ispravă să iei la pungă pe cineva care se străduiește (și reușește) să facă performanță. N-am nicio problemă cu amatorii de bășcălie care se arată vânjoși tare la miștocărit, uneori au haz, uneori le iese. De cele mai multe ori e doar scunda aversiune față de oricine dă să ridice capul puțin deasupra molozului și bălții de mediocritate în care de multă vreme nici nu ne mai zbatem. Altfel nu-mi explic chiuiturile de satisfacție la eșecurile Simonei. Tenisul nu e un sport chiar la îndemână și nu-i de colo să joci două finale de mare șlem într-un singur an.

Pot înțelege pornirea unora față de parvenire, dar aici nu e cazul. În tenis ești tu și forțele tale, iar pentru a câștiga un titlu trebuie să bați tot ce îți iese în cale. Nu rezolvă nea Gigi cu arbitrii, nu se discută chestii la un șpriț cu folcloriste, nu pică un penalty pentru că te-ai tăvălit convingător. Altfel, sigur, înțeleg apetența cu care băieții de șpriț aplaudă nimicul și le pute dovada că unii chiar pot fi acolo, sus. Cu sau fără mare șlem câștigat.

Revenind la Simona și finala care o așteaptă, mă încumet să cred că Halep are o reală șansă de a obține primul titlu de mare șlem. Din punctul meu de vedere, adevărata finală a avut loc. Iar Simona a câștigat-o fără aspirină și dureri de cap. Iar Muguruza nu e nici Eba, nici Udrea. E foarte adevărat că Stephens e o jucătoare căpoasă și talentată, care, pot crede, va ajunge foarte departe în câțiva ani, dar dacă Simona își păstrează dracii ăi buni, pe care i-am văzut zilele astea, și îndărătnicia cu care aleargă după fiecare minge, în finală n-ar trebui să fie probleme. Îi convine zgura, are o experiență superioară și pare a fi în vârf de formă. E la fel de drept că, în ce o privește, nu rar s-a întâmplat să ne trântească cine știe ce pocinog când ne e lumea mai dragă.

În fine, cred că cel mai important atu al Simonei e Darren Cahill. Munca acestui om se vede. În jocul Simonei, în pregătirea partidelor, în concentrarea ei, în îmbunătățirea semnificativă a serviciului. Iar Cahill știe cum să pregătească finala. Asta e clar. Așa că azi aplaud calificarea în finală, iar sâmbătă sper să vedem că, la 40 de ani de la victoria Virginei Ruzici, o româncă le ia din nou banii franțujilor.

Facebook Comments

Lasă un răspuns