Când vine vorba despre cinema, inevitabil, ne pișcă pe limbă șablonul cu „a șaptea artă”, chestie depășită și, de ceva vreme, tot mai limpede inadecvată. Sintagma „industria filmului”, pe care cu onestitate o folosesc cei care se ocupă cu afacerea asta, e categoric mult mai potrivită, cel puțin dacă vorbim despre cinematografia de azi. Pentru că exact asta se livrează: produse industriale, standardizate, destinate consumului imediat, care aduc profit negustorilor specializați.

Cinematografia americană, care a dominat aproape un secol piața globală, se află într-o evidentă degringoladă. Încasările, în ansamblu, au scăzut, iar cauzele sunt multiple. Industria filmului dă vina pe internet și creșterea pirateriei pentru asta, dar asta e doar o parte din explicație. Iar adevărul e ceva mai încăpător decât par capabili să admită târgoveții de la Hollywood. În ciuda progreselor tehnologice, care au ajutat mult industria, calitatea filmelor a scăzut dramatic. Efectele speciale, excesul de CGI, nu compensează deficitul de creativitate, stereotipia care pare să domine producția hollyoodiană actuală. Totul e deja fumat, fabricat după rețete presupuse a fi de succes, spectatorul e invitat să descopere doar ce minunății de efecte speciale a mai scornit calculatorul, pentru că altceva nu e de văzut acolo. La asta se adaugă militantisnul corect politic, tot mai prezent și tot mai supărător. (Despre asta om vorbi cu altă ocazie)

Producția a devenit prea costisitoare, riscul ca investiția să nu fie recuperată e tot mai mare, așa că producătorii nu își asumă riscul creativității, preferă se revopsească gardul, repetând, iar și iar, aceleași rețete cu care ar trebui să meargă la sigur. Franciza „Războiul stelelor” e un exemplu perfect. Seria o luase binișor razna încă de după ’90 când Lucas a decis că vaca mai poate fi mulsă și a inventat trei noi episoade, departe de cele trei originale, dar mai sclipitoare la efecte speciale. După preluarea francizei de către Disney și J.J. Abrams, totul a devenit deja ridicol.

Dincolo de aceleași fumate și neinteresante prostii cu zombie și/sau vampiri ori tot mai ridicolele trăznăi cu super-eroi, n-au mai rămas decât remake-urile. Stupide și inutile. Primul exemplu (și cel mai enervant, în ce mă privește), a fost Blade Runner. Bun, nu e un remake, propriu zis, ci se vrea o continuare a filmului original al lui Ridley Scott, dincolo de textul lui Philip K. Dick. Deși lăudat de public și critici, filmul mi se pare subțire. În primul rând e absolut inutil, nimeni nu avea nevoie de o continuare. Al doilea păcat capital e pastișa evidentă, Denis Villeneuve, un regizor neîndoielnic talentat (a demonstrat-o în mult mai izbutitul The Arrival) s-a scremut prea tare să imite ceea ce văzuse în filmul origina și, în opinia mea cel puțin, nu i-a ieșit. Nimic. Povestea e stupiduță, clișeele abundă, jocul actorilor pare și el plictisit, obositi, de parcă și ei realizează că nu au de spus o poveste, ci doar de imitat o alta. În fine, muzica! Dacă la filmul original muzica, de referință, a lui Vangelis era parte integrantă a țesăturii, aici lucrurile nu mai stau  deloc așa. Deși e scrisă de Hans Zimmer. Zimmer, ca și Villeneuve s-a străduit din greu să semene cu Vangelis (în final pastișează în modul cel mai supărător celebra temă a grecului), dar ce a ieșit e absolut șters, nememorabil, neinteresant. Ar mai fi ceva, deloc lipsit de importanță: Rutger Hauer. Antologică scenă de final, tears in the rain, a devenit un reper pentru orice iubitor de cinema. În continuarea lui Villeneuve așa ceva nu e de găsit.

Apoi a venit Fahrenheit 451. Filmul lui Truffaut, din 1966, era cumsecade, chiar dacă azi poate părea ușor desuet, prăfuit. Producția recentă, realizată de Bahrani pentru HBO, e de-a dreptul cretină. Recunosc, părerea mi s-a format după ce am văzut doar jumătate din film. Mai mult n-am rezistat. Overboard e un alt exemplu. Originalul, din 1987, era o comedioară subțire, fără pretenții, dar cu haz. Asta pentru că Goldie Hawn și Kurt Russel avea haz, picii din film erau nostimi, iar producătorii nu s-au luat prea tare în serios. Remake-ul de anul acesta pare a se adresa unor imbecili, e lipsit de haz, dar are meritul de a demonstra un cabotinism cum rar mi-a fost dat să văd.

Papillon e un alt film pe care nu l-au cruțat. Chiar dacă re-ecranizarea din 2017 nu poate fi socotită nereușită, termenul de comparație nu o ajută deloc. Îmi place Rami Malek, iar Charlie Hunnam e suportabil, dar niciunul nu se apropie de ceea ce au reușit McQueen și Hoffman.

Lucrurile nu se opresc aici. Urmează Ocean’s 8 ( care după originalul din 1960, cu Sinatra și Dean Martin, a trecut printr-un remake în 2011, iar acum trebuie să sufere și o repoleială în cheie feministă), un nou Predator, un nou Jurassic, Mowgli (nici Cartea Junglei n-a scăpat) ș.a.m.d. .

Vom mai vorbi.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here