Purcedem cu un titlu luat din Eliade, nu Heliade Rădulescu și nici Eliade între vii, ci Mircea Eliade, din Vremea anului 1938. Acolo, prozatorul şi publicistul nostru îşi bate joc de obiceiul cetitului ziarelor şi al romanelor de consum curent, mai ales al acelora aflate în vogă. Îl mai dă de exemplu şi pe Anton Holban, care spunea că află în Racine mai multă frumuseţe decât în cutare roman românesc contemporan sau franţuzesc de recentissimă traducţie. De o bună bucată de vreme, mai toate gazetele noastre de o oarecare calitate – deşi, trebuie spus, un ziar cu adevărat serios, de analiză clară şi corectă, de semnături cu talent şi de limbaj înalt şi înţepat nu există în România, fiindcă nu există nici obiceiul de citit dimineaţa la club şi la breakfest ! – adaugă la foile respective câte un gadget sub formă fie de carte, fie de compact-disc, fie de dvd, fie de orice altceva. Noi, cei dintr-o generaţie mai expirată sau pe cale de, ne amintim că pe la începutul anilor şaptezeci Piful cel colorat şi de toate vinerile ( parcă vinerea apărea la chioşcul din faţa alimentarei de la Tunari, n-aşa ? ) era însoţit de o pungă cu câte o surpriză, de genul ouălor Kinder. Pe la mijlocul anilor nouăzeci, în Italia şi Spania am văzut aceeaşi practică la majoritatea ziarelor importante, câte o carte de mille lire sau câte un volum dintr-o anunţată enciclopedie. Franţa, mai sobră ( ea nu-i prea înghite nici pe Fraţii Marx, cu scălâmbăielile lor mai mult sau mai puţin verbale ) nu prea obişnuieşte. Fireşte, trebuia să ajungă obiceiul şi pe meleagurile mioritice şi a ajuns. La noi, presa este de contact direct, de semnătură şi de foileton scris cu talent, nu avem ziare tip Le Monde, Times, Die Welt. Poate nici nu ne trebuie ! Avem, astăzi, o presă americanizată de tip flash, hibridizată cu niscai reacţii din topor, dar fără haz. Lumea zice că nu te prea puteai pune cu Vadim şi cu Păunescu, păi chiar aşa e ! Marii noştri gazetari – Eminescu, Caragiale, Arghezi, Călinescu, Iorga, Vinea, Eliade, Barbu – sunt scriitori de vorbe încinse şi de vervă.
Dacă privim în urmă, în biblioteca părinţilor noştri – cine are produsul, adică bibliotecă, dar şi părinţi – chestiunea a mai fost pusă, căci, nu-i aşa, nimic nu este nou sub soare şi mai tot ceea ce a fost, va mai fi ! Prin anii cincizeci apăreau colecţii de broşuri intitulate ba „Biblioteca de buzunar”, ba „Literatura pentru toţi”, ba se tipărea formatul acela mic din prima serie a colecţiei “Meridiane”. Desigur, ele nu însoţeau gazetele, dar tot prin anii şaptezeci venise moda suplimentelor de vacanţă şi a almanahurilor editate de ziarele şi revistele centrale. Chiar şi “Povestirile ştiinţifico-fantastice” erau un fel de supliment de un leu şi cincizeci de bani al revistei “Ştiinţă şi tehnică”.
Ei bine, lectura agreabilă şi de tramvai sau metrou, din pricină de rentabilizare a stabilimentului şi de fidelizare a cititorilor a fost revărsată mai întăi de ziarul Cotidianul. Mai serios oleacă a părut apoi planul Adevărului şi mai serios, cel puţin aşa se arată în timp, este planul Jurnalului Naţional. ( De fapt, dacă este să respectăm întocmai adevărul, primii care au lansat o colecţie paper back, cărţi de succes şi poliţiste au fost cei de la 7 Plus, fostul şi actualul Naţional ). De fapt, cu toate gâgâielile şi sâsâielile lor, aceste serii nu acoperă ceea ce se făcea serios şi conform unui plan de răsădire de cap de opere în limba noastră prin anii şaptezeci , cu osebire la Editura “Univers” a profesorului Romul Munteanu. O serie canonică, aşa cum ne învaţă de pildă un Harold Bloom, e mai greu de scos, din lipsă de muşterii. Nu ştiu câţi s-ar înghesui să-i cumpere pe Eschil, Sofocle, Firdousi, Machiavelli sau chiar pe Racine sau Proust sau Kafka !? Eu, bunăoară, nu cred că pe plajă trebuie musai să citeşti ceva uşor, poţi să-l iei pe Camus sau pe Balzac, ce-are ? Sigur că lectura veritabilă se face la masa ta de brad şi cu creionul în mână, nu în tren, în metrou sau la coadă. Cine se afişează cu plase doldora de cărţi ori e hamal, ori e sfertodoct. Iar ideea de „cititori de elită” este o imbecilitate, mai ales când e spusă de analfabeţi, de absolvenţi de Ştefan Gheorghidiu ( la şcoala respectivă au fost şi profesori veritabili şi oarece studenţi silitori ! ) şi de făcuţi la fefe ! Toate cărţile apărute până acum sunt pe hârtie creponată, fără prefeţe, traducerile sunt fie desuete, fie pur şi simplu proaste, date pe mâna fitecui. Nu există note aruncate la subsol sau la final de capitol ori de carte, iar cei care se încumetă să treacă în româneşte vorbele nu numai că nu ştiu limba străină respectivă, dar nu ştiu nici limba română. Am cetit undeva Zâna Gheţii în loc de bătucita Crăiasa Zăpezii, altundeva o tanti oarecare spunea despre o uşă că e „condamnată”, adică, franţozeşte, ţaţo, interzis de trecut prin dânsa, în timp ce un ipochimen culturalizat în grabă scormonea termenul de maşin, din franţuzescul machin – chestie, şoz, instrument, afacere, agregat,cioacă. Apariţiile aistea sunt reeditări, iar unele reprezintă încercări stângace de redirecţionare spre consum a unor produse scoase din penumbra uitării ( vezi cazurile Vintilă Corbu, Ojog-Braşoveanu, Karl May cu Winnetou, chiar Petru Popescu, cu cea mai bună carte a lui, Prins ) şi implementări stângace ale unor nume vehiculate prin fogliettele de aiurea. Pe unul ca mine, şi nu sunt singurul, volumele astea nu mă prea interesează fiindcă fie le am în bibliotecă, fie le-am citit la timpul lor. Stau însă şi mă întreb ce pasiune pentru lectură degajă ele şi ce fel de bibliotecă pestriţă ( ca titluri, căci altfel sunt la culoare ! ) şi-ar întocmi un virtual doritor !

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here